Dacă vreți să vedeți un film sensibil, dacă nu vă e jenă să plângeți în public (sic) – cred că unul dintre cele mai frumoase filme, care au avut premiera la noi în cinematografe luna aceasta, este The Florida Project, în regia lui Sean Baker.
Filmul cu Brooklynn Prince, Christopher Rivera, Aiden Malik și Willem Dafoe spune povestea lui Halley și a fiicei ei de 6 ani pe nume Moonee care locuiesc împreună într-un motel întreținut de Bobby, un administrator care pare dur dar este plin de compasiune și bunătate.
Cele două, mama și fiica, locuiesc lângă parcul Disney World din Florida, într-o cameră micuță a motelului Magic Castle (ironic denumit așa căci motelul în sine este unul sărăcăcios și deloc elegant). Echilibrul creat de Sean Baker între viața lipsită de griji (aparent) a fetiței și precaritatea stilului de viață al mamei este foarte bine construit pe tot parcursul filmului. Moonee, care aleargă și explorează toată zona în care este plasat motelul este urmărită cu un soi de îngrijorare a spectatorului acestei vieți aparent lipsită de griji (căci la vârsta aceea copiii nu simt o nevoie îngrozitor de mare să aibă ce văd la televizor cât timp au libertatea de a se juca toată ziua) dar din care de fapt lipsesc stabilitatea unei locuințe permanente cu tot ceea ce ar implica aceasta.
Cum spuneam, deși totul pare cântec și fericire, spectatorul simte că fetița se află în fiecare moment într-un fel de pericol, pe care nu-l putem însă defini concret căci el nu se materializează decât mai târziu, prea târziu pentru amândouă și nu are legătură cu integritatea fizică a copilului. Nu știi exact ce te doare când o vezi atât de optimistă și fericită cu înghețata de câțiva cenți sau că râde cu prietenii ei și se joacă la nesfârșit cu o cutie de suc. Nu pare să-i lipsească nimic și în același timp totul.
The Florida Project este un film despre sărăcie fără a fi făcut cu condescendență. Este un film despre cum supraviețuiești (dacă reușești) atunci când ai de crescut un copil, nu găsești un loc de muncă și aluneci și din punct de vedere social și economic înspre sărăcia lucie și lipsită de perspectivă. Căci Halley și Moonee nu sunt un caz singular – Bobby (Willem Dafoe) a mai văzut zeci de cazuri ca al lor și deși le spune mereu că vor trebui să s emute căci motelul nu este un loc în care să trăiești pe termen lung, știe și el că, pentru cele două, nu există altă variantă.