Am ascultat playlisturile cu cele mai bune piese ale anului 2018 străine și autohtone și mi-am dat seama că revenirea Cerbului de Aur chiar are un sens. Toate-s la fel.
Știți studiul din 2015 care demonstra că muzica pop chiar a devenit peste tot aceeași? Niște cercetători au verificat atunci 500 de mii de albume și au descoperit că noi, cei care plângem după muzica pop din anii 80/90/2000, nu suntem loviți nici de amnezie și nici de nostalgie ci chiar avem dreptate când spunem că în adolescența noastră muzica mainstream suna mai bine. Muzica pop chiar a devenit la fel peste tot, simplitatea pare că vinde cel mai bine.
Același studiu arăta că nu, nu ești tu prea bătrân ca să mai asculți topuri comerciale ci ele, topurile sunt pline de clișee muzicale din punct de vedere instrumental iar tendința este una de a populariza cât mai mult stiluri muzicale deloc variate și cântăreți cu aceleași calități vocale. De asta ni se pare că toată muzica de la radio și tv este la fel – pentru că ea chiar este. Iar asta, pe termen lung chiar începe să schimbe și gusturile ascultătorilor pentru că, tot studiul respectiv arăta că deși rock-ul alternativ sau hip-hop-ul experimental au devenit mai complexe și au evoluat, puțini sunt cei care mai apreciază asta.
Bine, nu e vreo mare descoperire în termeni de gusturi dar mai trist este că practic, după studiul respectiv am mai aflat o dată (dacă era nevoie) că industria muzicală nu e capabilă și nici dispusă să experimenteze, știe o rețetă și doar rețeta aia o aplică, ce dacă sunt sute de variante ale aceleiași piese de Taylor Swift sau la noi, toate cântărețele cântă practic o singură variantă de piesă prelucrată după Andra?
Unul dintre cele mai obositoare și enervante artificii muzicale din ultima vreme și care apare peste tot în muzica pop este millennial whoop (strigătul milenialilor – generația născută în anii 80-90). Practic e trecerea de la a cincea notă din portativ la a treia și apoi înapoi la a cincea. În urmă cu câțiva ani, dacă voiai să jignești un cântăreț de orice fel, îi spuneai că știe doar trei note – asta însemna că e varză. Acum toată lumea pare să știe doar alea trei note. Și câștigă și tone de bani cu ele. Beethoven le folosea și el în 1810. Și cucul folosește schema asta. Dar în ultima vreme auzi doar alternanța asta repetată la nesfârșit. Vestea proastă este că n-o să scăpăm de ea până când oamenii nu se vor plictisi să o audă.
Un alt factor care a generat tone de muzică pop care sună la fel este o aplicație care a fost dezvoltată inițial ca instrument în industria de exploatare a petrolului (pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură) – Auto-Tune. Da, știu, sună ciudat dar aplicația este acum folosită la scară largă în muzica pop.
Spre exemplu, un alt studiu, realizat în 2012, a măsurat evoluția muzicii populare occidentale, folosind o arhivă uriașă cunoscută sub numele de Million Song Dataset, care conține cantități uriașe de date despre conținutul audio și muzical din fiecare melodie. Ei au descoperit că, între 1955 și 2010, melodiile au devenit mai puternice ca sunet și mai puțin variate în ceea ce privește structura lor muzicală. Pentru că cine strigă mai tare, vinde mai mult.
Începuturile Auto-Tune au fost acestea. Andy Hildebrand a lucrat din 1976 până în 1989 pentru industria petrolieră, interpretând datele seismice. Prin trimiterea de unde sonore în sol, era posibilă cartografierea potențialele locații de foraj – de fapt, folosindu-se de valuri sonore, companiile puteau găsi petrol. Hildebrand, cunoscut sub numele de “Dr Andy”, studia între timp și compoziția muzicală la Universitatea Rice din Houston, Texas așa că și-a folosit cunoștințele sale în ambele domenii pentru a dezvolta instrumente de procesare audio – dintre care cel mai faimos a fost Auto-Tune. La o petrecere, unul dintre prietenii lui Andy l-a provocat să inventeze un instrument care să îl ajute să nu cânte fals. Așa a început totul, Hildebrand a conceput apoi tehnici de analiză și procesare audio iar compania Hildebrand, Antares Audio Technologies, a lansat Auto-Tune la sfârșitul anului 1996.
Funcția Auto-Tune a fost menită să corecteze sau să ascundă vocalele false. În plus, inginerii companiei au realizat că acest instrument ar putea fi folosit ca efect de distorsionare al vocii și ar putea face ca sunetul să scadă de la o notă la alta. Astfel vocea poate oferi un sunet artificial, de sintetizator, care poate fi atrăgător sau iritant, în funcție de gusturi. Prima care l-a folosit a fost Cher, în decembrie 1998 cu piesa “Believe”, care a fost prima înregistrare comercială realizată cu ajutorul Auto-Tune. După aceea lucrurile au luat-o razna și toată lumea a început să folosească programul uneori chiar aiurea – spre disperarea lui Hildebrand.
Metoda a devenit atât de răspândită, de fapt, că este peste tot în muzica pop iar criticii muzicali spun că este încă un motiv pentru care toate piesele pop sună la fel. Mai grav este că așa se ajunge ca ascultătorii de înregistrări să aibă senzația că unii cântăreți care cântă live nu au talent pentru că o performanță live niciodată nu va fi la fel ca o înregistrare procesată cu Auto-Tune. În orice caz, minunata descoperire a lui Hildebrand, Auto-Tune, datorită căreia oricine se poate trezi că ajunge din cântăreț la duș – o mare vedetă este denumită de revista Time una dintre cele mai groaznice invenții în top 50.