Imi amintesc perfect. Era dupa amiaza, in sezonul de restante. Evident ca nu aveam o restanta adevarata, nu am avut niciodata niciuna, eram tocilara; doar ca nu ma prezentasem la examen. Asa ca incercam sa invat. Si atunci am vazut. Era la televizor, era peste tot, pe toate canalele. Primul turn fusese deja lovit. Am vazut foarte clar, poate pe cnn, poate pe alt post de stiri, nu mai tin minte care, cum s-au dus. Expresiile de pe fetele oamenilor. Nedumerirea. Nici un moment de spaima, ci mai degraba unul de “is this for real?” Spre seara am plecat de acasa, trebuia sa ma intalnesc cu cineva. Nu era nimeni pe strazile din Craiova. In case se vedeau televizoarele aprinse. Sentimentul de irealitate continua. Am ajuns la locul de intalnire. Am zis: si acum ce? Maine ce facem? Nu are cum sa mai fie la fel.
Atat. Nu a mai fost. Viata a continuat dupa 9/11, dar altfel. Am dat restanta, am luat-o. Am ignorat ani multi razboiul si tot ce a mai fost dupa 9/11. Am vazut filmul lui Michael Moore. Am citit articole. Am vazut fotografii. Toate erau departe. Amintirea aceea din ziua de 11 septembrie era cea mai acuta, si restul era facut din povesti care nu contau atata timp cat puteai sa le tii destul de departe. Pana la “The Falling Man”. Este o poveste scrisa de Tom Junod pentru Esquire . A pornit de la o imagine capturata de Richard Drew cu un barbat care cadea, relaxat, vertical, demn, dintr-un turn. Cu capul in jos, cu picioarele usor incrucisate, The Falling Man a devenit, in clipa in care obiectivul lui Richard Drew s-a nimerit sa se fixeze pe el, o imagine iconica pentru ce s-a intamplat pe 11 septembrie. Richard Drew a facut istorie cu poza aia, asa cum facuse cu multi ani inainte, la asasinarea lui Bobby Kennedy, cand a fost acolo, s-a urcat pe o masa din bucataria hotelului, nu a ascultat-o pe Ethel cand il ruga sa inceteze cu fotografiile.
Cred ca e de ajuns sa te uiti la cele doua fotografii ca sa vezi cum se face istoria. Cred ca din povestea lui Tom Junod se despart o mie de fire la care te poti gandi. Cred, totusi, ca gandindu-ne la toate acele lucruri nu putem rezolva foarte multe. De aceea azi nu este o zi in care sa acuzam, sa cautam rezolvari, sau sa ne para rau. Azi o e zi in care ne amintim.