In noul numar TABU, acum la toate punctele de distributie a presei, puteti citi o antologie a interviurilor acordate de ELENA UDREA pentru revista:
Nu este doar o femeie foarte ambițioasă, ci și un politician tenace, care știe să-și folosească toate atuurile. Și mai este și vedeta care a propulsat TABU în peste 500 de media (inclusiv CNN, France Press etc.), atunci când a apărut ultima oară pe coperta revistei și când a dat de înțeles, în premieră, că este tentată de cursa prezidențială!
TABU: Eraţi ambiţioasă la şcoală, în grupul de colegi?
ELENA UDREA: Da, am fost un copil foarte ambiţios. Am luat premiul întâi din clasa I şi până într-a VIII-a. La liceu, am trecut prin acea perioadă tumultoasă a adolescenţei, pe care eu am simţit-o acut, punându-mi întrebările pe care şi le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică şi am început să învăţ doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.
Dar eraţi un lider informal?
Nu ştiu, cred că ar trebui să întrebaţi foştii colegi, ei ar şti să răspundă cel mai bine. Eram lider şi prin faptul că eram comandant, mai întâi de detaşament, apoi locţiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaştere importantă pentru acea perioadă şi-mi aduc aminte că am fost aşa de mândră când m-au făcut comandant de detaşament, că mi-am pus şnurul şi la şorţuleţ. Mi-a spus învăţătoarea că trebuie să-l port doar cînd mă îmbrac în costumul de pionier.
Cum v-aţi defini ca femeie?
Sunt un partener foarte loial într-o relaţie. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reuşesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viaţa publică. Mai puţin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenţia despre mine că aş fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac şi n-aş vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aş vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reuşit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.
Când v-aţi îndrăgostit, cum eraţi?
Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relaţie. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, toată viaţa am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relaţie, nu ştiu cât pun suflet şi cât raţiune, dar cred că pun mai mult suflet.
Prima şedinţă politică vă mai amintiţi care a fost?
Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu preşedintele Traian Băsescu, care câştigase postul de primar al Capitalei şi a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianţei. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câştigasem alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puţin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanţi, că mai aveam puţin şi îi fixam şi agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veţi fi politicieni când se va opri lumea pe stradă şi vă va recunoaşte. Dacă vă puneţi la un colţ în intersecţie şi trec oamenii pe lângă voi fără să ştie cine sunteţi, nu sunteţi politicieni.” Şi îmi amintesc că în toată şedinţa n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecţia de politică.
Dacă mâine aţi renunţa la viaţa publică, ce-aţi face?
Nu vreau să renunţ la viaţa politică, e viaţa mea, fac ce mi-am dorit şi îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai face asta. Cred că aş fi exact ce am fost înainte, avocat.
Aţi tânji după celebritatea aceasta?
Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viaţă, sigur aş suferi dacă n-aş mai face politică. Dar celebritatea îmi foloseşte ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulţime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă priveşte. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poţi să obţii încrederea oamenilor, am nevoie de ea.
Cam câte perechi de pantofi aveţi în dressing?
Am păstrat inclusiv încălţările de la nuntă. Nu erau pantofi, erau o pereche de cizmuliţe albe. Am şi pantofi de când eram studentă. Sigur, nu-i mai port, dar au valoare simbolică. Nu colecţionez pantofi, nici tablouri, nici maşini, nici case. Nu mi-am schimbat maşina de şase ani şi locuiesc într-o casă cu parter şi etaj, de 70 mp pe nivel. Dar îmi place să fiu o femeie elegantă. Au fost atâtea dezbateri pe tema pantofilor Elenei Udrea (de parcă celelalte femei din politică s-ar încălţa în opinci, nu tot în pantofi), încât m-am bucurat că, fără să renunţ la această cochetărie, am demonstrat că poţi munci 14 ore pe zi şi pe tocuri. E adevărat, e puţin mai incomod şi, poate, la un moment dat, puţin mai nesănătos, dar în niciun caz bucuria femeii de a fi elegantă nu o împiedică să fie un profesionist.
Ce faceţi după 14 ore de muncă pe tocuri? Puneţi opincile?
Primul lucru pe care-l fac la miezul nopţii, când ajung acasă, ţintesc dormitorul. Pantofii zboară din picioare imediat ce-am intrat pe uşă.
Care e cel mai important lucru la care aţi renunţat când v-aţi asumat postura de om politic?
Viaţa personală. De multe ori, fostul meu soţ afla de la televizor unde sunt. Nu apucam să-i comunic. Şi nici măcar nu călătoream în toate locurile în care eram invitată în calitate de ministru! Dacă ar fi fost după agenda externă pe care o aveam, jumătate de an ar fi trebuit să fiu plecată. Nu am avut concediu în ultimii ani şi îmi spuneam în vară că mi-aş dori ca, în vacanţă, pur şi simplu să dorm la mine acasă. Altfel, dacă m-ai lăsa într-o casă pe un vârf de munte să nu fac nimic, doar să stau şi să mă uit la brazi, aş putea face asta un week-end întreg.
Care sunt principalele trei condiţii pe care trebuie să le întrunească personalitatea unei femei, pentru ca aceasta să fie considerată o femeie puternică?
Să nu renunţe, orice s-ar întâmpla, la obiectivele pe care şi le-a propus, să poată să depăşească, cu zâmbetul pe buze, orice piedică specifică în calea unei femei şi să nu se ghideze după dictonul „Scopul scuză mijloacele”.
Care sunt obiectivele dumneavoastră?
Categoric, sunt politice. Eu nu fac politică din întâmplare. Fac politică fiindcă eu am dorit să fac politică. Am ştiut că, dacă vreau să impulsionez anumite evoluţii în societate, trebuie să fac mai mult decât avocatură. Fac parte din acea generaţie de tineri care şi-a dorit, şi încă îşi doreşte schimbarea, modernizarea ţării noastre din ’89 încoace. Politica îţi dă oportunitatea de a acţiona concret pentru aceste obiective. Am profunde sentimente patriotice şi cred că de dragostea noastră pentru ţară depinde modernizarea României. Şi salvarea ei.
De când vă doriţi să candidaţi pentru funcţia de preşedinte?
De cand mă ştiu, oamenii au încercat să-mi smulgă astfel de declaraţii. Probabil că există o aşteptare la nivelul societăţii noastre ca o femeie să ajungă în cele mai înalte funcţii în stat. Până de curând, al treilea om în stat, preşedinta Camerei Deputaţilor, era femeie şi era chiar mai tânără decât mine: colega mea, Roberta Anastase. Avem tot mai multe exemple la nivel internaţional de femei care acced până la cea mai înaltă funcţie în stat.
Fără asocierile de imagine potrivite, aţi fi avut, în momentul de faţă, aceeaşi imagine publică în ascensiune?
Nu. Am avut şansa sprijinului lui Traian Băsescu în politică, la fel ca multe alte colege de partid. Realitatea este că toate femeile din PDL care ocupă astăzi funcţii publice importante au fost promovate de preşedinte, măcar la început de drum. Eu nu sunt o feministă; nu-mi plac întâlnirile între femei în care filosofăm pe baza discriminării de gen, dar, întotdeauna când ne întâlnim, ne uităm să vedem ce pantofi are cealaltă sau dacă a mai fost recent la coafor. Dar am decis să sprijin public femeile care aleg să intre în politică. Trebuie să generăm exemple, să câştigăm încrederea celor care ne privesc, făcând paşi concreţi pentru a schimba percepţia şi comportamentul faţă de femeile din politică. Avem nevoie să ne propunem obiective concrete în politică şi să le atingem, pe etape.
Când aţi avut mai multe beneficii sufleteşti: în timpul activităţii de consilier prezidenţial în mandatul lui Traian Băsescu, sau, apoi, ca ministru?
Activitatea mea de consilier prezidenţial a fost pe o perioadă foarte scurtă. Mi se potriveşte mult mai bine funcţia de ministru, fiindcă aici eu decid ce trebuie să fac, nu execut deciziile altcuiva. Îmi pun în practică proriile decizii. Experienţa de la Cotroceni a fost importantă. Am avut şansa extraordinară ca, după şapte luni de consilier general la primăria Capitalei, să merg şeful administraţiei prezidenţiale. Îi mulţumesc preşedintelui Traian Băsescu pentru încredere. O dată cu plecarea de la primărie, preşedintele şi-a luat din echipa cu care a lucrat mai mulţi oameni. Adriana Săftoiu, consilier, Sulfina Barbu, ministru, Mioara Mantale, prefectul Capitalei. Eu eram doar consilier de stat, n-aveam rang de ministru. Mai mult a fost povestea decât atribuţiile mele reale în administraţia prezidenţială. Presa mi-a atribuit mai multe lucruri decât făceam eu acolo. Exact acum nouă ani îmi dădeam demisia, în urma unei campanii de presă. Pe vremea aceea, eram sensibilă la astfel de lucruri. Ulterior, am dus războaie mult mai mari şi din toate am ieşit învingătoare. În plus, lucram în echipa preşedintelui, iar tot ce mi se întâmpla mie îi putea afecta imaginea. Am plecat din decizia mea, dar, sigur, cu regrete, pentru că şi-acolo, la fel ca şi aici, mi-am asumat schimbarea.
Care este cel mai important gest pe care l-a făcut Traian Băsescu pentru dvs.?
Cooptarea în echipa sa, mai ales faptul că mi-a acordat credit pentru funcţia de Şef al Cancelariei Preşedintelui României. Însă sunt, totuşi, o femeie care a ajuns aici ducând şi singură războaie pe care puţini bărbaţi le-au dus. De aceea nu trebuie să ne raportăm tot timpul doar la momentul din care am pornit. Trebuie înţeles că, în politică, ascensiunea în cadrul unui partid se face pe bază de loialitate, de implicare în viaţa partidului, de devotament faţă de cauza lui. Fiecare personaj politic, în existenţa lui, beneficiază de o mână întinsă din partea unui altcuiva. Aud des exprimări critice despre diverse persoane, de genul „Este omul lui X”. Nu este nimic rău în a fi în echipa cuiva. Aşa funcţionează un partid, cu echipe care luptă pentru mizele comune ale partidului. Fiecare îl susţine pe cel cu care poate să lucreze.
Ce părere aveţi despre femeile din spatele bărbaţilor puternici, care preferă să păstreze un low-profile?
Le spun că pot sta la fel de bine şi în faţa lor.
Selecție din interviurile TABU acordate în februarie 2008 (autor: Cristina Bazavan) și noiembrie 2011 (autor: Ramona Pop).
…Citeste mai mult in TABU de noiembrie!