Soprana Angela Gheorghiu s-a prezentat la Théâtre des Champs-Elysées din Paris cu un recital penibil, după cum comentează presa franceză. Inutilă comedia cu parada modei prin care a încercat să suplinească adevărata artă, schimbând trei rochii pe parcursul serii, şi aruncând priviri languroase spre publicul care aştepta cu totul altceva.
Dacă pe planul liric lucrurile stau astfel, La Fontaine pare, totuşi, s-o fi inspirat pe soprană: On a toujours besoin d’un plus petit que soi, zice morala unei celebre fabule a marelui scriitor: ai întotdeauna nevoie de unul mai mic decât tine.
Şi uite-aşa, Angela Gheorghiu l-a luat să cânte împreună cu ea pe tenorul Marius Vlad Budoiu (cel cu scandalul de la Opera din Cluj, dat afară încă de la repetiţii la Teatro Massimo din Palermo ca nefiind la nivelul rolului). “Numele oribilului tenor, Marius Vlad Budoiu, charismatic precum o andivă, care a masacrat pur şi simplu muzica, trebuie uitat imediat”, comentează cu disperare France Musique, menţionând sarcastic «descoperirea deosebit de interesantă că o arie din Lohengrin (cântată de Budoiu) poate să nu fie cu nimic mai prejos de cele mai teribile torturi», ca acelea la care mediocrul acolit al sopranei a supus publicul de la Théâtre des Champs-Elysées.
“Nimic de făcut (cu acest Budoiu), scrie un comentator. Vocea îi scapă de sub control, notele i se rup, şi dacă nu i se rup îi rămân pur şi simplu în gât, neputând face faţă unei arii de dificultatea pe care o prezintă Vesti la giubba, de pildă”. Autorul se întreabă nedumerit de ce Budoiu nu s-ar concentra asupra unei alte activităţi, direcţia Operei din Cluj-Napoca de pildă. Asta fără să ştie că între timp acesta a fost dat afară şi de acolo.
Gheorghiu, scrie alt comentator, caută să camufleze mediocritatea spectacolului care şchioapătă din toate articulaţiile. Începând cu prima arie, pe care “oribilul tenor” Budoiu n-o poate cânta, dându-se bolnav, şi o înlocuieşte cu o altă arie.
Pentru ca apoi recitalul să se împartă în mod penibil, observă comentatorul, între arii pentru tenor şi interludii orchestrale ale unei orchestre de care n-a auzit nimeni, Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz, mânuită cu brutalitate de Tiberiu Soare, care, cu riscul şi în dispreţul unor inevitabile decalaje, ţine capul întors spre cântăreaţă în loc să privească spre orchestră. Cum ar putea altfel să nu piardă total controlul şi măsura? Şi ce mai contează faptul că-şi sucea gâtul, când autoritatea sa era ţăndări?
Noroc, totuşi pentru soprană, cu aceşti acoliţi. Căci morala fabulei lui La Fontaine s-a dovedit şi de această dată actuală: On a toujours besoin d’un plus petit que soi. Întotdeauna ai nevoie de unul mai mic decât tine. Dar chiar atât de mic?
(Poate de asta ar avea nevoie Angela Gheorghiu: http://bucatarici.ro/reginele-vitaminelor-ce-superfructe-e-bine-sa-mananci/ )
Iata articolul:
Angela Gheorghiu în concert la Théâtre des Champs-Elysées. Ce circ!
Admiratorii săi au fost serviţi pentru ce-au plătit: trei rochii – deşi una, elegantă, ar fi fost de ajuns, trei coafuri ajustate cu tot felul de meşe, în timp ce artistele obişnuiesc să se prezinte cu aceeaşi pieptănătură de-a lungul întregului concert, totul însoţit de ocheade şi de pauze afectate, pe care speram să nu le mai vedem niciodată pe vreo scenă. Programul, aseptizat la maximum, nu risca să obosească “starul” seratei: fiecare arie şi fiecare duet au fost alese ca nu cumva să şifoneze nici legendarul legato nici timbrul mătăsos: soprana privilegiază la ora actuală vocalele, preferând să şteargă din cânt orice efort de dicţie. De abia pronunţate, cuvintele se înlănţuie unele cu altele pentru a compune o ghirlandă fără sfârşit, încheiată de obicei cu un interminabil pianissimo. Dar unde sunt lacrimile, durerile, angoasele şi pasiunile care animă eroinele din opere? Mai mult ca sigur nu aici, unde totul e lânos, lăbărţat, fără sare, fără viaţă şi prin urmare cu totul artificial.
Desdemona se roagă de parcă ar fi în extaz în faţa vitrinei unui magazin de lux, la Wally dă impresia de-a regreta că şi-a pus încălţări Louboutin în loc de tenişi, mai adaptaţi la munte. Adriana se sclifoseşte ca Lauretta în “Babbino caro” (cântat ca bis!), în timp ce Mimi prevede deja să nu se fandosească şi să treacă la fapte cu bunul Rodolfo la întoarcerea de la cafeneaua Momus, umblând la agăţat ca Suzel (din L’amico Fritz ), şi fără urmă de inocenţă… Nu căutaţi vreo caracterizare, vreun profil dramatic sau vreo intensitate în aceste apariţii lipsite de cea mai mica patrundere a personajelor, unde hedonismul musical nu e decat o amageala, atat e de grosolan.
Pentru a străluci şi mai mult în acest univers sterilizat, Angela Gheorghiu n-a găsit nimic mai potrivit ca s-o pună pe ea în valoare decât să aducă alături de ea un obscur tenor român numit Marius Vlad Budoiu, care pe deasupra mai e şi afon. Adevărată caricatură, un fel de marionetă ieşită de-a dreptul din Muppets Show, tenorul cu voce urâtă şi derapantă se scremea să dea replica – rău bineînţeles – şi ne martiriza urechile în Canio, Otello şi Lohengrin, cum nu se poate mai prost dirijat, de Tiberiu Soare, la pupitrul orchestrei Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz.
Cam atâta. Mulţumesc…
François Lesueur
Paris, Théâtre des Champs-Elysées
9 noiembrie 2014
ConcertClassic.com via www.ZiaristiOnline.ro
2 comentarii