Ați plecat din România în 1978, după ce piesele dvs. au fost interzise de cenzură. Ce s-a întâmplat?
Se ajunsese la o aberație, era în perioada de după vizita lui Ceaușescu în China. Înainte mai era ceva libertate, dar după, a fost o nebunie întreagă. Am făcut „Conu’ Leonida“, care s-a interzis după zece reprezentații. La ăsta mai înțeleg de ce. Apoi am lucrat la „Năzdrăvanul Occidentului“, care nu are nimic politic. Nu știu ce i-a apucat, l-au interzis în mijlocul repetițiilor. Trebuia să mai fac „Dragonul“, care s-a interzis pe loc. Am fost dat afară din toate teatrele.
Așa că ați plecat. Când ați ajuns în America?
După vreo 6-7 luni. Timp în care am stat în Grecia, la plajă. Fără nici un ban.
Ați lucrat în teatru de cum ați ajuns aici?
Nu, mai întâi am condus un taxi, dar am ajuns să lucrez destul de repede, spre uimirea mea. Am intrat la un moment dat într-un spațiu pe care scria „Teatrul Național“. Dar era o cocioabă plină de porumbei și de pisici, pe Bowery, care acum e foarte „șiși”, dar care pe vremea aia era plin de bețivi și de homleși. Dar spațiul avea ce trebuie. L-am văzut pe tipul căruia am crezut că îi aparține teatrul. M-am dus la el și i-am spus: „Sunt regizor, vin din România, vreau să fac o piesă aici”. „Sigur”, zice el. „Să vă spun ce vreau să fac”, continuu eu entuziasmat, însă puțin circumspect. „Nu-mi spune, o să fie o surpriză”. Așa a fost începutul meu. Surpriza, nu atât de plăcută pe cât mă așteptam eu, a venit după vreo două luni de lucru: în mijlocul scenei noastre au început să construiască decorul pentru un alt spectacol.
Dar în loc să facă un decor normal, butaforie, ei construiau cu cărămizi și cu ciment în mijlocul scenei. Așa că a trebuit să plecăm de acolo. Deja lucrasem mult din spectacol încercând să ignorăm decorul străin care creștea pe scena noastră, dar la un moment dat chiar nu am mai avut loc. Am umblat de colo-colo, să găsim un spațiu. O cucoană, foarte drăguță, impresionată că avem un show, ne-a primit în spațiul ei, care era excelent. Doar că în teatrul acesta exista o cămăruță de unde, din când în când, se auzeau țipete. Cucoana era psihiatru, iar metoda ei de tratament se numea „scream therapy“. Mai pe înțeles, bătea oamenii cu un băț moale. Dar ne-a lăsat să facem spectacolul acolo și a fost un succes.
„Sfârșit de partidă“ nu este unul dintre cele mai jucate texte ale lui Beckett. (nota red.: În distribuția versiunii lui Belgrader sunt starul filmelor independente John Turturro – „The Big Lebowski“, „Barton Fink“, legendara actriță de pe Broadway Elaine Stritch – „Elaine Stritch at Liberty“, „Company“, actorul clasic Alvin Epstein – „Waiting for Godot“, „Tuesdays with Morrie“ și cunoscutul actor de film, teatru și televiziune Max Casella – „The Sopranos“, „The Lion King“.) Dumneavoastră îl montați după „Așteptân- du-l pe Godot“, care v-a adus și un premiu important. De ce ați ales „Endgame“?
Mi-a fost frică toată viața de piesa asta. E un text depresiv, dar e și foarte comic, ca mai toate textele lui Beckett. Mă întrebam – de ce ar vrea lumea să meargă la un spectacol depresiv? Cine vrea să i se vorbească despre moarte? Dar John Turturro îmi tot propune de ani de zile să lucrăm împreună la „Endgame“ și într-o zi am hotărât să ne apucăm de treabă.
Ați păstrat până la ultimul cuvânt indicațiile lui Beckett, deși aveți o reputație de răzvrătit. De ce ați ales să fiți cuminte de această dată?
Bine, Beckett și-a regizat propriile piese de câteva ori. Să fiu cinstit, eu nu prea mă uit la text. Am fost deseori criticat că îl masacrez pe Shakespeare, că masacrez o mulțime de lume. Eu nu-s chiar așa convins că i-am masacrat, dar criticile păreau atât de convingătoare! Cu Beckett fac exact pe dos. Respectul meu pentru Beckett e enorm: omul chiar știa ce indicații să dea, până la ultimul gest. Prima oară când am încercat să mă abat, nu mi-a ieșit. Ceva nu era bine, nu-mi dădeam seama precis ce, dar mi-era clar că Beckett avea dreptate. Ori de câte ori inventam ceva dincolo de textul lui, mecanismul se deregla. Trebuie că Beckett a fost ceasornicar.
De ce John Turturro, unul dintre actorii preferați ai fraților Coen, a dorit atât de mult să facă textul acesta cu dvs.? Ce s-ar fi întâmplat cu personajul său dacă l-ați fi regizat acum doi ani? Vorbim, de fapt, de vreo cinci ani despre producția aceasta care acum se joacă la BAM. Lui Turturro îi place enorm textul, și mie la fel. Între altele, John și cu mine suntem mai puțin interesați de complexitatea intelectuală asociată de obicei cu Beckett. Irlandezului i-ar fi plăcut ca Hamm să fie jucat de Charlie Chaplin sau de Buster Keaton. Turturro vine din tradiția asta, nu are poate același conținut, dar astea sunt mijloacele pe care le folosește. Noi am lucrat mult împreună, avem gusturi comune, iar textul acesta este un fel de „King Lear“ pentru el. Îi place la nebunie, umblă obsedat și acum, când lucrează la altceva, este într-o altă lume, nici nu poate să doarmă.
Ce înseamnă revenirea la teatru pentru un actor de film?
Turturro a mai făcut din când în când teatru, nu a renunțat la asta. E un actor foarte versatil, care are tehnică de teatru. Din păcate, am lucrat și cu actori de film care nu sunt foarte buni pe scenă. De fapt, dacă actorul respectiv a făcut numai film, sunt toate șansele ca pe scenă să fie foarte prost. John a făcut și film, și teatru. Fiecare bucată a trebuit lucrată în adâncime și pentru fiecare a trebuit să găsim un fel de formă. Clișeul este că Beckett nu are niciun pic de acțiune. E adevărat, nu aleargă motocicletele pe scenă, dar e o groază de acțiune mică. Pe asta am lucrat cu el foarte mult, fiindcă el are talentul să le exprime în mare, nu în filigran.
Ce alte proiecte aveți cu Turturro?
Lucrăm acum la o piesă bazată pe „Ubu Roi“, un rock’n’roll musical (care conține și rap), i-am zis „Ubu Rock“. L-am făcut în Boston și vrem să-l aducem la New York. A fost o nebunie la Boston – oamenii veneau cu zarzavaturi pentru spectacol, citiseră în ziare că trebuie să ai ceva la tine de aruncat, devenise un fel de cult. Cei care nu aveau zarzavaturi își aruncau chiloții, pantofii, ochelarii…
Nu fabulați acum?
Nu.
Chiar se întâmplă așa ceva?
În mod normal, nu, dar la piesa asta s-a întâmplat. Habar nu am avut că o să se ajungă aici. E un singur număr muzical în piesă care provoacă reacția asta.
Puteți să ni-l descrieți?
Pot, pentru că este așa de imbecil și așa de simplu! E un cântec repetitiv: „Haina mea are un nasture“. Se repetă de vreo cinci ori. După care: „Haina mea are doi nasturi“ și tot așa. Sunt mai mulți soldați care tot cântă și un general cu un cap de metal și tot soiul de instalații în loc de organe. Acesta dispare până la urmă într-o gaură. Cântă până la exasperare. Dar primele 15 minute…
Primele 15 minute? Dar cât durează?
22 de minute. N-am înțeles nici până azi cum funcționează chestia asta matematic. Veneau alți oameni în fiecare seară, dar puteam ști exact unde începe prima fază: pe la al 17-lea nasture. Oamenii începeau să râdă după 4-5 nasturi, apoi se făcea puțină liniște. Când ajungeam la 13-14, începea un râs înspăimântător și pe la 17 aruncau timid câteva lucruri pe scenă. A început chiar de la premieră, complet spontan. După asta nu a mai fost la fel de spontan, fiindcă întâmplarea a ajuns în ziare și publicul a început să vină cu sacoșe. La sfârșitul spectacolului se formau cozi pe culoare pentru ca oamenii să-și recupereze pantofii, hainele, chiloții, sutienele.
V-a speriat asta sau dimpotrivă?
A devenit periculos când au început să arunce cu pepeni. Directorul teatrului a fost nevoit să vină pe scenă la începutul fiecărui spectacol și să anunțe: „Actorii pe care îi vedeți sunt vii, nu sunt păpuși, vă rugăm nu-i omorâți”.
Vă aflați, de asemenea, în mijlocul industriei cinematografice de la Hollywood? Cum funcționează această mașinărie infernală?
Lucrez foarte mult cu Tony Shalhoub (nota red.: actorul care-l interpretează pe Adrian Monk, în serialul omonim), care mi-a fost student. Prin el am regizat un show care se cheamă „Monk“. E unul dintre puținele show-uri în care regizorul are ceva de spus. La cele mai multe există o formulă gata pregătită. Trebuie să termini într-o zi de lucru de 14 ore ceea ce ar trebui făcut într-o săptămână. Am făcut și un episod din „Law and Order“, cu Chris Nolte. Lumea serialelor de la Hollywood e obosită. Îmi place, dar nu aș vrea să fac numai asta.
Când vom vedea, în fine, un spectacol de Andrei Belgrader în România?
Plănuisem să pun la București în această primăvară un text al lui Shakespeare care nu se joacă prea mult, „Pericle“. Am vrut să-l fac la Icoanei, dar teatrul e în reparații.