E la fel de greu de spus ce fel de imagini convoaca termenul de bestseller, cum e sa recomanzi cuiva o carte buna – cel putin pentru mine. Cand cineva se gandeste la o carte buna, de cele mai multe ori se gandeste la prestigiu, la aprecierea de care se bucura din partea institutiilor literare cu autoritate – iar acestea sunt caracteristici care se aplica (macar partial) si unui bestseller.
Amandoua sunt carti care au dezvoltat in jurul lor un ansamblu de checkpoints care, in acelasi timp in care le recomanda publicului larg, le si face mai greu de apreciat, asa imbracate cum sunt de toate vocile si opiniile celor care au facut o meserie din a-si dezvolta vocea si opinia. David Foster Wallace spunea, intr-un eseu in parte despre aprecierea lui personala pentru Dostoievski, si in parte despre rolul criticii literare – Foster Wallace remarca astfel despre Dostoievski capacitatea lui de a depasi tot vacarmul criticii literare pentru a se conecta in mod direct cu cititorul, prin prisma emotiilor si trairilor surprinse parca pe viu. Daca psihologia personajului Dostoievskian ar fi un animal, este un animal disecat pe viu, zvacnind si pulsand, si asezat in fata cititorului asemenea prazii unei pisici. Intr-adevar, despre Dostoievski a spus Laurie Sheck intr-un numar al The Paris Review ca detine o empatie care isi face loc printre cotloanele simtirii, lucru care nu are insa vreo legatura cu intelegerea, analiza sau intelectualizarea de vreun fel.
Nu stiu pe cate liste de bestseller-uri apar cartile lui Dostoievski (avand in vedere totusi ca e parte din canonul literar, probabil pe destul de multe), insa ele constituie exceptia intr-o lume in care biblia este cea mai cumparata (nu neaparat si cea mai citita) carte.
Subiectul bestseller-urilor a aparut cumva si in preajma colegilor mei saptamana asta, care incercau sa compare experienta lor ca cititori cu ceea ce listele cu cele mai bine vandute carti incercau sa cuantifice. Concluzia a fost ca, probabil, cea mai citita carte ar fi, de fapt, catalogul IKEA. Remarca lui atesta deci discrepanta dintre felul in care industria cartilor functioneaza si felul in care ele sunt percepute de fapt in constiinta populara, mai ales daca avem in vedere faptul ca digitalizarea diverselor canale de marketing au dus la crearea multor nise si la o stiinta din in ce mai exacta pentru felul in care o carte trebuie publicata pentru a avea succes comercial. Print is not dead, dar are mai multa competitie decat a avut vreodata – un exemplu bun il constituie felul in care Amazon a ales sa distribuie o carte a editurii Hachette: cartea in editie hardback avea pe site un pret de $30, iar termenul de livrare era de 3-4 saptamani, desi gigantul digital avea stocuri suficiente pentru a onora comenzile. In schimb, versiunea e-book a cartii avea un pret de retail de aprox. $15, si din ale caror castiguri si editura si autorul primeau mult mai putin decat in cazul copiilor fizice.
Ecranizari si adaptari
Incurcate sunt caile publishing-ului, desi cartea a reusit sa ajunga pe lista de bestseller-uri a ziarului New York Times. Intr-adevar, de cele mai multe ori, succesul anumitor carti pare mai mult noroc chior decat vreo strategie bine structurata: Anthony Doerr a lucrat timp de 10 ani la All the Light We Cannot See, dar nimeni nu se astepta sa aibe un succes atat de rasunator. Bineinteles, drepturile pentru carte au fost deja cumparate de studioul de film 20 Century Fox, insa detaliile despre un potential film au ramas doar zvonuri neconfirmate de catre studio. Daca ne luam insa dupa succesul de care ecranizarile altor carti foarte bine primite de catre public, precum Jocurile Foamei sau Gone Girl, s-au bucurat, sansele ca si bestseller-ul lui Doerr sa fie la fel de apreciat sunt destul de mari.
Ramane insa intrebarea despre cum alegi ce carte sa ecranizezi, si cum: Donna Tartt, autoarea cartilor Istoria Secreta si Sticletele a starnit si ea un veritabil cult. Stilul sau atmosferic a atras atat critici, cat si aprecieri, asemena lui Joan Didion: amandoua sunt acuzate de o scriitura a formelor fara fond, mai preocupata de camasile apretate ale personajelor, decat de trairile lor interioare. Asadar, responsabilitatea unui potential regizor si alegerile pe care le-ar face in eventualitatea in care ar vrea sa transpuna proza lui Tartt pe film reprezinta pentru studiourile de film un risc pe care, deocamdata, nimeni nu vrea sa si-l asume.