De Andreea Vasile
Mai întâi a fost Trainspotting. Apoi liceul bilingv român-englez. A urmat muzica celor de la Oasis. Nu îmi aduc aminte momentul în care Marea Britanie a început să însemne atât de mult pentru mine, însă îmi amintesc cum mă gândeam, în liceu, că voi umbla, într-o zi, pe străzile Londrei, îmbrăcată într-un sacou de la Burberry și la brațul unui tip ca Liam Gallagher – inteligent, miserupist și cu aerul ăla de „v-aș bate pe toți”. Eventual unul care să susțină și vreo echipă de fotbal, să zicem Manchester City, favorita lui Liam. Să vadă fiecare meci a lui City din tribuna stadionului când echipa joacă acasă și să se uite la telly în vreun pub la meciurile jucate în deplasare. Să bea Strongbow la draft și să vină vag trotilat acasă. Da, mereu m-am gândit la asta ca la o poză pe care, atunci când o privesc, mă face să zâmbesc cu gura până la urechi.
În gândul ăsta puneam în fiecare zi energie, convinsă că într-o zi o să mi se întâmple. Adică, uite, prietena mea din școala generală, Irina, a știut că într-o zi va pleca în State să se facă matematiciană și să cunoască un tip blond, cu părul lung, pe nume Taylor, pasionat de muzica rock, cu care să rămână pentru totdeauna. Åži, plini de necredință, poate că veți râde, dar Irina chiar e acum în State. Face un doctorat în matematică și e căsătorită cu un tip pe nume Taylor pe care l-am cunoscut și eu în vara acestui an când au venit în România. Åži e și blond, are și părul lung și iubește rockul.
În facultate nu m-am îndrăgostit nici măcar o dată. Åži nici nu am cunoscut vreun tip ca Liam, dar m-am gândit mereu la el. A fost o vreme când aplicam, aiurea pe net, la diferite joburi în Marea Britanie, poate-poate s-o lega ceva. Nu s-a legat nimic niciodată, însă prin anul al doilea de facultate am ajuns în Manchester, orașul din care vin Liam și echipa Manchester City. Sigur că, pentru mine, a fost un semn. Unul mare de tot și, cu toate că am stat acolo doar cinci zile, eram complet razna imaginându-mi că povestea începe să prindă contur. Pe urmă m-am întors acasă și, în următorii doi ani, iar nu s-a mai întâmplat nimic. Am mai postat CV-uri pe diferite site-uri de recrutare profesională din Anglia și cam atât.
Anul trecut am ajuns la petrecerea de sfârșit de facultate dintr-o întâmplare. Åžtiam că are loc, dar nu îmi propusesem să mă duc. Am făcut-o în cele din urmă la insistențele prietenei mele Ana care era deja acolo și care îmi spunea să mă duc, că e mișto. Am intrat în ritm destul de repede pentru că atmosfera chiar era antrenantă, dar și pentru că aveam ceva alcool la bord. Åži era tipul ăsta care tot trecea pe ringul de dans atunci când făcea ture între bar și masa la care stătea. I-am zâmbit de câteva ori și i-am spus să danseze, dar nu m-a băgat în seamă.
Înspre dimineață, am ieșit să iau aer și să fumez o țigară. Åži l-am văzut pe tipul meu. M-am dus la el și l-am întrebat de ce a fost nesuferit jos. What?, mi-a spus el. Văleu, English, mi-am zis și am început să discutăm despre toleranță și despre un prieten de-al lui care era negru și care a îndurat în România, unde a lucrat un an și ceva, invective fără număr referitoare la culoarea pielii sau la originea urangutănească pe care i-o asociau concetățenii mei. Nu mi s-a părut nemaipomenită situația, așa că mai mult l-am lăsat pe el să povestească. Îmi plăcea foarte mult cum vorbea și că nu avea un discurs militantist despre subiect – ca majoritatea, când se înflăcărează și începe să propagandeze despre libertatea de-a fi și de-a face ca și când ar spune lucruri nespuse când de fapt toarnă aceleași clișee despre „poporul român mizer și încuiat”. El nu era așa. El vorbea firesc despre asta, poate ușor îngrijorat că toată treaba despre culoarea pielii e such a big deal pentru noi.
Ne-am întâlnit și a doua zi, și a treia zi, și tot așa. Tipul meu nu era nici englez – era norvegian –, nici nu arăta ca Liam. Nu era atât de înalt și de slab, nu era brunet, ci șaten, deși părul îl avea tuns asemănător, și nici nu se rupea în figuri cum ar fi făcut-o rock starul de la Oasis. Era cu mult mai drăguț. Mai mare cu zece ani decât mine, lucra pe o platformă petrolieră în Marea Nordului, iar în România decisese să locuiască pentru că viața era mai ieftină decât acasă. Plus că berea e cu mult mai gustoasă, vremea cu mult mai caldă și taxiurile cu prețuri mult mai mici. În primul său an aici, locuise în Snagov și bătuse aproape zilnic drumul dintre sat și capitală cu taxiul, iar asta nu-i afectase cu nimic bugetul. Când ne-am cunoscut se pregătea să plece, după patru ani de ședere în România, în altă parte. N-a mai plecat pentru că ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Ne-am ascultat și ne-am spus povești unul altuia, mi-a îndrăgit prietenii, mi-a sfătuit prietenele cele mai bune când aveau probleme în dragoste și eu nu mai știam ce să le spun. L-am dus și l-am luat de la aeroport de cine mai știe câte ori, luându-ne la revedere ca și când urma să ne vedem a doua zi și reîntâlnindu-ne peste două săptămâni ca și când o făceam pentru prima dată. Într-un fel ciudat poate, plecările și revenirile lui ne-au unit cu adevărat pentru că nu le-am considerat niciodată piedici, ci porți spre noi aventuri, ale lui și ale mele.
Åži uite că anul ăsta a decis că vrea să-l petreacă în Manchester ca să vadă toate meciurile lui Manchester City, echipa lui de fotbal preferată. E un vis mai vechi pe care vrea să și-l împlinească. Åži-a strâns toate lucrurile pe care le avea aici și le-a depozitat la un prieten comun pentru că mi-a promis că se va întoarce. Åži chiar dacă nu se mai întoarce, să mă mut eu acolo nu ar fi deloc rău. Chiar deloc.
Nu ne-am mai văzut de două luni, dar am ținut legătura zilnic la telefon, pe e-mail, pe chatul de la Gmail și prin comentariile pe care ni le lăsam la statusurile de pe Facebook. Până una alta, am dormit în fiecare seară cu Moonbeam, mascota celor de la Manchester și am învățat versurile melodiei Blue Moon a Ellei Fitzgerald pentru că este imnul echipei. Mâine plec să-mi văd tipul și trebuie să fiu în stare să fac față atmosferei de pe stadion.