14 Septembrie 2009, Knoxdale Public School
Ottawa, Canada
Emoții puternice, frica de necunoscut, o senzație de gol în stomac și de neputință mă încearcă privindu-mi băiețelul de 4 ani și jumătate, Luca, îndreptându-se cu pași siguri și săltăreți către ușa școlii franceze unde anul acesta își va începe educația. Rațional, îmi spun că e doar începutul unei noi etape frumoase și pline de descoperiri fantastice din viața noastră dar, sentimental, nu-mi pot stăvili gândurile de mamă care își iubește puiul mai mult decât orice pe lume și care parcă nu ar vrea niciodată să-l lase să zboare din cuibul construit cu atâta dragoste și căldură.
Săptămâna trecută îl priveam desenând ceva pentru mine, o „surpriză“ pentru întoarcerea din spital (când Nakoa, frățiorul lui mult așteptat a venit pe lume, în 5 septembrie). M-am oprit din ce făceam și cu răsuflarea tăiată l-am privit cum se apleaca concentrat deasupra foii de hârtie. Desena cu toată pasiunea, își mișca și gurița în ritmul creionului, iar ochii mi-au fost atrași de căpșorul lui perfect rotund care parcă mai ieri încăpea în căușul palmei mele. Am contemplat înmărmurită pentru câteva minute acest spectacol prețios și am realizat un lucru: în curând va veni prima zi de școală, când va pleca întreaga zi de acasă. Cunoscându-mi copilul – vesel, sociabil și plin de viață, am fost convinsă că pentru el școala va fi o experiență minunată. Va întâlni prieteni noi, va experimenta atmosfera de la școală cu tot ce are ea mai bun de oferit, va învăța o limbă nouă, va avea ocazia să observe copiii mai mari cum se comportă în curtea școlii și să experimenteze viața reală și, nu în ultimul rând, va avea parte de foarte multă distracție. Până la urmă începe grădinița din cadrul școlii unde încă se joacă cu jucării, citesc cărți de povești și se joacă în nisip.
Pe aleea lungă din parcare până la ușa școlii, sentimentul de separare se infiltra din ce în ce mai adânc în sufletul meu. Simțeam cum se apropie momentul când mânuța îi va aluneca încet din mâna mea și se va întoarce grăbit să-mi spună ,,pa, mami’’. Nu eram pregătită, încă aveam nevoie de acel contact fizic, îi strângeam mâna puternic, doar, doar puteam să întârzii secunda când va dispărea pe ușa școlii.
Profesoara lor – Dna Reed – i-a întâmpinat cu un zâmbet larg. Pe moment am fost invidioasă. Ea va avea parte de băiatul meu pentru câteva ore în ziua aceea în timp ce eu mă voi frământa gândindu-mă la el neîncetat. M-a asigurat că e foarte normal să am această senzație de tristețe și cu timpul va fi din ce în ce mai ușor, că toți părinții trec prin această stare în primele zile de școală ale copiilor. Luca era foarte fericit să înceapă școala. Mi-aduc aminte că a început să mă întrebe încă din luna iunie de școală, am cumpărat rechizitele în iulie, am fost la interviul cu profesoara lui în august iar la începutul lui septembrie am început să numărăm nopțile și de câte ori trebuie să mai dormim până își va întâlni noii colegi. Simțeam că e pregătit pentru această nouă experiență dar parcă nu vroiam să admit că puiul meu e gata. Eu nu eram. Când e vorba de ceva atât de complex și de personal ca relația dintre părinte și copil tot ce putem spera este că am reușit să le insuflăm copiilor noștri valori atât de bune și de puternice care să-i ghideze pentru tot restul vieții.
După amiază am ajuns la școală cu 30 de minute mai devreme sperând să-l văd în curte. Mi s-au părut cele mai lungi 30 de minute pe care a trebuit să le aștept vreodată. La ora 14:40 fix Luca iese pe ușa școlii dar are o misiune înainte de a putea ajunge la mine: door helper. Pătruns de solemnitatea momentului (fusese ales din 17 copii) își folosește toată forța de care e capabil ca să țină ușa deschisă pentru colegii lui. Când toți copiii sunt aliniați în fața profesoarei, Luca se uită la mine și râde de fericire că mă vede. Am așteptat acest moment o zi întreagă. Când m-a strâns în brațe și i-am simțit răsuflarea pe gâtul meu, am știut că totul va fi în regulă și că acesta e un nou început pentru noi doi!