Ioana Uricaru e cineast. Așa-i se descrie și nu o face pretențios. Din contră, o spune cu modestie, ca un om pentru care cuvântul „regizor” sună prea pompos, deși așa e creditată în ultima producție semnată Cristian Mungiu, „Amintiri din Epoca de Aur”, pentru care a semnat episodul „Legendei activistului în inspecție”.
Ioana face parte din generația lui Mungiu, pe care revoluția din ’89 i-a prins tineri adulți. A crescut în Cluj; mama era profesoară de română, iar tatăl scriitor. Au încurajat-o să meargă spre real – știința era universală și cu o slujbă în domeniu, probabil n-ar fi fost repartizată la țară. Revoluția a prins-o în anul I la biochimie în București; o colegă o și întrebase într-o zi ce caută acolo. Pe vremea lui Ceaușescu filmele și cărțile erau singurele speranțe, așa că evada prin ele cât putea. După ce familia și-a luat video a început să se uite 6-7 ore pe zi la filme. După ’90 a recuperat ce pierduse – Hollywood-ul vechi, Hitchcock și s-a îndrăgostit de filme ca „Amadeus” și „Vânătorul de cerbi”. „Mi se părea că filmele sunt ceva important”, spune Ioana. „Åži dacă e să faci ceva în viață, să fie ceva important”.
Așa că, după ce a terminat biochimia în 1994, a început UNATC-ul, unde a intrat la a doua încercare. A nimerit în generație cu Mungiu, Oleg Mutu și Hanno Höfer (co-fondatorii Mobra Films), de la care a aflat de filmele independente americane și cinematograful mai puțin comercial.
A face film a fost pentru Ioana o bătălie constantă cu sine: Pot? E bine? În facultate a făcut niște spoturi pentru Convenția Democrată la alegerile din ’96 și s-a simțit în al nouălea cer coordonând – o senzație de exaltare care, spune Ioana, ține cât ține și filmarea. Dar „momentele în care îți iese le șterg pe cele în care nu iese exact. Merită să-ți distrugi sănătatea pentru asta”.
L-a asistat pe Mungiu pe platou la câteva scurt-metraje și văzându-l la muncă și-a dat seama că ei nu-i va fi ușor. „Pe-atunci mă pierdeam. Trebuia să mai fac exercițiu.” După absolvire și după un an de de predat antropologie vizuală la Cluj, a început în 2001 un program de master în film la University of Southern California. Ca să-și plătească studiile a predat în laboratorul de biologie moleculară, unde totul era limpede și calculat. Filmul îl simțea în continuare ca pe o nebuloasă.
Mungiu spune că o suspectează pe Ioana de un IQ impresionant: „Eu n-aș fi fost în stare în viața mea s-o iau de la capăt la treizecișiceva de ani și să dau și să iau toate examenele alea de proficiency în engleză, algebră și în alte alea ca să mai studiez odată film.”
America – unde Ioana locuiește și azi – a ajutat-o să se maturizeze ca om și cineast. Scurt-metrajul ei de absolvire, The Sun and the Moon, despre un cuplu care nu se intersectează mai deloc din cauza programului de muncă a fost bine primit. (Alb-negru și fără dialog, a fost tras pe un platou din Los Angeles și cuplul de români a fost jucat de doi tineri albanezi). Acum, e pe cale să-și termine un doctorat.
Când Mungiu, cu care a păstrat o legătura strânsă, a invitat-o să regizeze un episod din „Amintiri…”, nu l-a putut refuza. Era o onoare să facă un film românesc cu noua generație de regizori, a căror viziune și estetică o admiră și își dorește să o redea și în munca ei. Ioana speră să facă un film american în care să combine estetica noului val românesc cu sensibilitatea ei de cineast vagabond. Poate chiar un film de dragoste sau un thriller, dar mai ambigue, nu atât de explicite precum cinematograful american contemporan.
În toamnă va începe o rezidență de creație asociată cu festivalul de la Cannes – timp de aproape cinci luni va locui cu cinci scenariști/regizori într-un apartament din Paris și va trebui să dezvolte un scenariu. Probabil va scrie un film cu personaje românești și acțiunea plasată în America. Tot în viitorul apropiat va filma Malpensa, un scurt-metraj scris de Mungiu, a cărui poveste se desfășoară pe un aeroport italian.
Pentru Ioana, traversarea globului în cautare de proiecte ce-și dorește: „Vreau să fiu cetățean global. Nu vreau să mă leg de o glie.”