Vara asta a fost o nebunie pentru Iulia Rugină: regizoarea de 27 de ani a făcut naveta la Sarajevo unde a filmat scurtmetrajul „Museum of broken hearts”; a făcut naveta la Timișul de Sus, unde a ajutat trei echipe de copii rromi să facă câte un filmuleț despre cultura lor; a fost în vacanță în Suedia, dar cum era împreună cu două prietene scenariste, Oana Răsuceanu și Ana Agopian, s-au pus pe scris povești; cât a stat în București, s-a ocupat de cursul de scenaristică și de Control N, asociația culturală proaspăt înființată împreună cu Oana și Ana.
Începutul lui 2009 n-a prevestit nimic din nebunia asta. Iulia obținuse finanțare de la CNC pentru un scenariu ce aștepta de șapte ani – un scurtmetraj despre despre patru personaje care se cunosc în ajunul Crăciunului într-o gară mică și dubioasă. Trebuia să fie o comedie despre oameni care se apropie, dar ideea n-a fost destul de convingătoare pentru producătorii nemulțumiți că în film nu se întâmplă nimic. Or, decât să facă alt film decât a vrut, Iulia a preferat să nu-l mai facă deloc. A fost o lovitură puternică: nu mai filmase de doi ani și începuse să se îndoiască de sine.
Salvarea a venit cu proiectul Sarajevo City of Film, Iulia fiind printre cei cinci tineri regizori din Europa de Sud-est care au primit resursele pentru un scurtmetraj. Pentru că acțiunea trebuia să fie plasată în Sarajevo, Iulia și-a amintit cum căutase acolo acum câțiva ani o expoziție itinerantă compusă din obiecte-amintiri ale unor iubiri încheiate. Așa s-a născut povestea tinerei care, imediat după ce se desparte de iubitul ei, decide să meargă singură în vacanța în Sarajevo pe care o plănuiseră împreună. Eroina caută muzeul, nu-l găsește, dar descoperă leacul pentru despărțire: o porție zilnică de vederi trimise lui Alex, care încep invariabil cu „Greetings from Sarajevo” și se încheie cu „PS: Fuck you”.
A urmat „140”, proiectul regizorului irlandez Frank Kelly, care ca va monta secvențe de câte 140 de secunde filmate de 140 de regizori din toată lumea pe 21 iunie la ora 8 GMT. Fragmentul Iuliei surprinde o seară obișnuită din casa bunicilor, din cartierul Sălăjan: bunica ei curăță mere și bunicul se uită la meci. Apoi „Tabasco”, secțiunea ei din filmul-colaj „O femeie urmărește un bărbat”, plănuit să fie gata anul viitor. Va fi o urmărire nebună prin supermarket, în care eroina are nevoie de sos pentru o cină importantă, găsește ultima sticluță pe un raft, un tip i-o suflă de sub nas, iar ea se ține după el să i-o fure.
Iulia vrea să spună povești despre oameni – ca toate filmele de altfel, completează ea autoironică –, dar îmbrăcate într-o haină frumoasă, cu show, muzică și culoare. Se chircește când își amintește de filme ca „Irréversible”, al cărui regizor se mândrea că lumea vomită în cinematograf. Nu suportă nici afirmații de genul „nu se poate să nu-ți placă Tarkovski” și se ceartă cu prietenii, apărând filmele nepremiate care te fac să te simți bine. Vrea o combinație de artă și entertainment – ca „Amélie”, sau filmele lui Wes Anderson. În cinema-ul românesc ar fi în continuarea direcției deschise de Cristian Nemescu, pe care l-a cunoscut la 17 ani, când făcea pregătiri pentru admitere la UNATC și s-a trezit figurantă în „Mihai și Cristina”.
Iulia nu crede că va face filme cu care să ia premii, dar nici nu pare s-o deranjeze ideea. Se hrănește cu reacțiile spectatorilor; așa explică și înclinația către comedie. Dacă stai în public la o dramă nu-ți prea dai seama dacă le place, spune ea, dar la comedii îi auzi dacă râd când voiai tu să se râdă. O porție sănătoasă de confirmare că e pe drumul cel bun a avut la festivalul de film de la Sarajevo, unde „Museum…” a fost proiectat în aer liber, în fața unui public mulțumit de 3.000 de oameni – cel mai mare pe care crede că o să-l aibă vreodată. Iar bătrânelul care a venit la ea și, supărat nevoie mare pe ex-ul eroinei, a răspicat: „Fuck Alex”? Neprețuit.