În spatele unor copaci grandioși, pe Calea Victoriei la numărul 115, se ascunde Palatul Monteoru. Este una dintre cele mai valoroase clădiri din patrimoniul Capitalei și a fost rând pe rând proprietate privată, asociație comunistă, sediul Uniunii Scriitorilor, iar acum a revenit moștenitorilor de drept. Și probabil ascunde tot atâtea povești pe cât a fost de vizitată. Eu am ajuns la Palat într-o după-amiază ploioasă de toamnă.
Moștenitoarea, nepoata fostului ministru al Educației din perioada interbelică Constantin C. Angelescu și strănepoata grecului Grigore Monteoru, mă aștepta acolo. Auzisem pentru prima dată de Ioana Angelescu la Sărăta-Monteoru, unde a moștenit averea străbunicului său. A acceptat să ne întâlnim, deși mi-a mărturisit că nu îi place neaparat să apară în presă. La poartă m-a întâmpinat portarul, Antonio, care e mai degrabă un băiat de casă. El face de toate. Servește ceaiul, se ocupă de proprietate și pare că știe tot ce se petrece în casa plină de legende. M-a condus în casă și, spre surprinderea mea, am găsit mai degrabă o casă abandonată, întunecoasă și pustie. Mai păstrează doar câteva obiecte de mobilier, un pian vechi și câteva scaune. Doar frescele care o împodobesc și amintesc de grandoarea sa. Ioana Angelescu m-a întâmpinat cu amabilitate și cu o ceașcă de ceai cald. „Vă rog să alegeți, asta e preferata mea și a nepoțelelor mele”, m-a îndemnat Ioana Angelescu, arătându-mi câteva pliculețe de ceai. „Ăsta e luxul pe care mi-l permit, mi-l aduc de la Munchen”, a râs ea. E profesoară de Limba Română și jurnalistă și a lucrat ani buni la Europa Liberă. A plecat din țară și i-a frânt inima tatălui său, care o avertizase că dacă nu se va întoarce, el va sfârși în închisoare. Vorbește mult despre bunicul său, fost ministru al Educației în perioada interbelică, cunoscut chirurg și director al Clinicii Chirurgicale de la Facultatea de Medicină din București. Însă, povestea aceasta este despre ea, un „migrant de peste 40 de ani”.
Când ați plecat din România?
Am plecat în 1978 din România. Soțul meu era muzician și am plecat pentru reîntregirea familiei. De atunci am început să lucrez la Europa Liberă, mai întâi în calitate de colaborator. După aceea am fost angajată analist politic, aceasta era denumirea. Și am lucrat până în 1995, când postul de radio s-a mutat la Praga. Eu am preferat să revin în România, unde îmi trăiau părinții, bunicii.
Ați fost vreodată persecutată în perioada comunsită din cauza originilor nesănătoase?
Absolut, întreaga familie a fost supusă represaliilor comuniste și tot timpul am trăit cu frică. Nu ne puteam exprima liber, nu ne puteam manifesta. Ni se luaseră absolut toate proprietățile, toată lumea a fost închisă de mai multe ori, iar în 1952 a avut loc o condamnare mult mai lungă.
Tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?
Tatăl meu era profesor de drept constituțional și decanul Facultății de Drept din Iași și în 1952 a fost luat cu un lot mare de profesori ai universității din Iași, în acea noapte a Sfântului Bartolomeu, 14 – 15 august 1952, de Sfânta Maria. A avut loc un mare val de arestări la Iași, o epurare a facultăților universității și după aceasta dată în momentul în care era interogat a îndrăznit să-și întrebe anchetatorii „Pentru ce m-ați arestat, pentru ce m-ați luat, m-ați ridicat?” iar anchetatorul la un moment dat i-a răspuns: „Dacă nu l-am putut lua pe taică-tu, te-am luat pe tine”. Deci punea această întrebare în calitatea lui sărmanul de profesor universitar care călăuzise generații întregi de studenți și nu putea să-și explice ce se întâmplă cu el. Dar bunicul nostru, tatăl lui, dr. Constatin Angelescu, murise în septembrie 1948 în condiții încă nelămurite. Nu se știe de ce, cum, a murit la spital dar exact în dimineața acelei zile venise Securitatea ca să-l aresteze. În sfârșit… Din cauza faptului că dr. Angelescu nu a putut fi arestat și supus Gulagului de tip comunist românesc au arestat membri ai familiei.
Cum ați văzut arestarea tatălui?
Atunci eram foarte mică, aveam 3 – 4 ani, dar m-a marcat atmosfera de spaimă de incertitudine, de mizerie pe care o trăiam. De mizerie din toate punctele de vedere, mai ales moral, dar și material.
Și mai târziu? Cât timp a fost încarcerat?
În 56 a fost eliberat, dar nu i s-a mai dat voie niciodată să profeseze în meseria lui: științele juridice, dreptul constituțional. Tata era absolvent Magna Cum Laude al Sorbonei, al Facultății de Drept de la Paris. A dat doctoratul cu unul dintre cei mai mari profesori constituționaliști ai perioade interbelice. Era bun specialist în drept constituțional. Avea și propria lui revistă Arhiva de drept public și în momentul în care i s-a interzis să mai profeseze în propria lui meserie sigur că a fost o mare lovitură. În perioada când a fost la București, după Bacalaureat a urmat și cursurile Facultății de Istorie, bunicul nostru fiind un bun prieten al lui Nicolae Iorga, undeva a fost format de Nicolae Iorga care i-a insuflat și pasiunea pentru istorie, s-a specializat în istoria modernă a României și a fost angajat în calitate de cercetător la Institutul de Istorie al Academiei din Iași unde a rămas până la pensie. A luat și un premiu al Academiei Române așa că a putut să facă față unei noi meserii. Dar sigur că toată viața a trăit cu un mare sentiment al injustiției și din această cauză atunci când ne întâlneam la masă ținea adevărate lecții de drept. Eu nu am putut urma Dreptul în anii 70, în România. Dar mi-a insuflat un oarecare sentiment justițiar.
De ce nu puteați urma Facultatea de Drept?
Pentru că, în anii 70, apăruse o lege în România care spunea că orice student la drept sau absolvent care trebuia să practice Dreptul sau Istoria trebuia să fie membru de partid. La noi nu era cazul. Din cauza dosarului eram exclusă. Am făcut literele.
Există evenimente care v-au marcat? Ați fost chemată vreodată la Securitate?
Nu, pe noi ne suportau. De altfel eu eram și foarte tânără când am plecat din țară. Am terminat facultatea cu o notă mare, puteam fi repartizată în București. Era mare lucru pentru profesorii de Limba Română și mi-am iubit meseria. Colaboram și în presă, era o perioadă de dezgheț. Am descoperit mai târziu că eram supuși unei foarte puternice discriminări sociale. Nu puteam face niciun fel de carieră. Nici carieră diplomatică, deși mi-ar fi plăcut lucrul acesta. Nu puteam ieși din țară. Eram supuși unui control polițienesc, pe care îl simțeam. În perioada aceea comuniștii intraseră într-o altă epocă a tratamentelor față de marile familii burgheze și a urmașilor. Asta am descoperit-o mai târziu. Am avut experiențe dureroase după anii 90.
În ce condiții ați plecat din țară?
Soțul meu avea contracte, era un bun muzician. La un moment dat avea mai multe contracte pe care nu putea să le onoreze decât dacă era acolo, așa că și-a cerut o prelungire a șederii în Franța, pe urmă în Italia. M-a chemat și pe mine. Am fost în vizită, după care mi-am cerut azilul politic și am rămas acolo. Problema este că familia noastră, toată clasa burgheziei de altfel, am fost deposedați de absolut orice. Am fost aruncați în niște locuințe de periferie, mizerabile, insalubre. Ni s-au confiscat colecțiile, tot. Eram stigmatizați cu acest oprobriu de exploatatori. Copiii intrau mai greu la facultăți. În fiecare an, cel puțin după venirea lui Ceaușescu la putere, aveau loc așa zisele consfătuiri cu activul testat prin justiție, procuratură și nu mai știu ce. La aceste consfătuiri, ministrul Justiției, procurorul general trebuiau să raporteze câți exploatatori au mai prins, câți au mai trimis la închisoare. La un moment dat Ceaușescu s-a săturat de treaba asta pentru că după 20 de comunism, a trecut pe planul al doilea raportarea lichidării exploatatorilor. Totuși era conștient că aceștia existau. Tot timpul a trăit cu frica existenței dușmanului de clasă. Numai că dușmanul de clasă între timp se reprodusese. Astea sunt legile biologice. Aveau copii, aveau nepoți. Și aceștia erau foarte tineri, aveau alte mentalități. Nu puteai să-i ții. Și atunci ca să scape de ei au luat decizia să le dea pașapoarte. Și să-i trimită în străinătate. Eu aparțin acestei generații. Am vreo 30 de verișori care la prima sau la a doua cerere au primit pașaportul. Vărul meu care a primit pașaport în Italia, în momentul în care s-a întors a fost întrebat de ce s-a întors. Noi am avut sentimentul că suntem pe listele exterminării comuniste. Bunicii mei au fost exterminați în închisori, părinții ne-au fost târâți în închisori. Începând cu vizita lui De Gaulle. În 1968 în România pașapoartele se dădeau mult mai ușor. Pentru a-i face scăpați, pentru a li se pierde urma.
Credeți că v-ați pus familia în pericol?
Aparent România avea relații bune cu America, Europa Libera era finanțată de Departamentul de Stat American. În momentul în care eu am fost angajată, am avut o discuție cu Noel Bernard și i-am spus că îmi rămâne familia în România și mi-e teamă de represalii, a spus: „Doamna Angelescu, aici veți fi mult mai apărată”. Mi-a dat certitudinea că fac un lucru bun. Aveam un control strict la radio. Fiecare știre trebuia să fie confirmată prin două surse, nu ne puteam permite să facem polemici de doi bani.
Primeați și mesaje din țară?
Primeam scrisori de mulțumire și asta era extraordinar. A fost o experiență extraordinară. Ne-a părut foarte rău când a fost desființată. În 1995 am încheiat colaborarea.
Cum ați privit Revoluția din România?
În familie, la început au fost speriați. Tatălui meu i s-a cerut să fie președintele de onoare al PNL și a refuzat pentru că avea un sentiment de neîncredere încă.
Când ați decis să vă întoarceți?
M-am întors pentru familie, m-am bucurat că mi-am găsit bunicii în viață. Aveam sentimentul că suferă din cauza plecării mele. Nu li s-a întâmplat nimic. Tatăl meu era chemat mereu la Securitate. I se spunea: „Noi știm unde lucrează fiica dvs.”. Tatăl meu nu a știut, i-a spus mama care mi-a recunoscut vocea la radio și a fost pus să-mi scrie o scrisoare ca să mă întorc în țară. Eu i-am trimis o scrisoare prin care l-am invitat să vină la mine, că așa se făcea înainte. El mi-a răspuns că nu vine și mi-a trimis o scrisoare care îi fusese dictată la Securitate. Am aflat după aceea de la mama că fusese obligat să o scrie. În ziua în care a fost chemat la Securitate, a lăsat ceasul de aur și un bilet: „Sunt chemat la Securitate, nu știu dacă mă mai întorc”. Asta făceau de câte ori erau chemați la Securitate. Mama a suferit foarte mult. Tata se aștepta să fie arestat în orice moment. La radio eram vizitați de cei mai înalți demnitari, veneau ambasadori.
Credeți că le-ar fi fost frică comuniștilor să le facă ceva membrilor familiei dvs.?
Absolut, dar le-am și spus. Găsisem niște fișe la radio despre trecutul Elenei Ceaușescu, pe care nimeni nu-l cunoaște, despre care nu se vorbise în România. Și am făcut un comentariu care s-a dat pe post și atunci a fost tata chemat la Securitate și i s-a spus să mai închid gura.
V-ați reîntors în țară în 90, cum ați găsit România.
M-am bucurat că îmi trăiește familia. Nu îi văzusem de 12 ani. Ne puteam bucura toți de liberate.
Tatăl dvs. v-a spus vreodată să nu plecați ?
Mi-a spus textual: „Dacă tu nu te mai întorci, eu voi muri în închisoare”.