Strănepoata lui Proust vinde manuscrise literare, cărți și scrisori care dezvăluie adevărata identitate sexuală a autorului.
Marcel Proust și Reynaldo Hahn erau printre cei mai influenți oameni de cultură a generației din care făceau parte dar relația lor, cunoscută în cercul lor rafinat, trebuia să rămână secretă de la public în toată viața lor. În mesajele sale, Proust scrie: “Vreau să fii aici tot timpul, ca un zeu deghizat, pe care nici un muritor nu l-ar recunoaște”.
Colecția din care fac parte scrisorile aparține Marie-Claude Mante, strănepoata lui Proust și fiica singurei nepoate a scriitorului, Suzy, care îl numea pe unchiul ei un “fel de magician”, potrivit rudelor, care spuneau că adorația era reciprocă.
După moartea lui Proust, moșia lui a trecut la fratele său mai mic, Robert, apoi la fiica sa, Suzy, care a încercat să-i păstreze memoria, încurajând publicarea lucrărilor și corespondenței sale, deși ascundea orice ar fi sugerat ceva legat de homosexualitatea autorului. În anii 1960 a vândut o parte a colecției bibliotecii naționale franceze; restul a fost împărțit între cei trei copii ai săi, când a murit în 1986.
Proust s-a întâlnit cu Hahn în 1894 la saloanele mondene ale Madeleine Lemaire, un pictor parizian care și-a ilustrat opera. Scriitorul, care nu și-a recunoscut niciodată homosexualitatea și Hahn născut în Venezuela, marele compozitor, împărtășeau dragostea față de Fauré. Proust l-a inclus pe Hahn ca personaj în romanul său neterminat și postum, publicat, Jean Santeuil.
Într-una dintre scrisorile scrise de mână între cei doi bărbați, Proust îl sfătuiește pe prietenul său, uneori alintat cu “mon petit Reynaldo”, să fie discret. Într-o scrisoare lungă adresată lui Proust de către Hahn, acesta detaliază modul în care scriitorul ar trebui să își petreacă ziua, într-o limbă inventată de cei doi și care îi amuză în mod evident pe ambii, dar este imposibil de tradus. El îl numește pe Proust “Marcelch”.
Într-o altă scrisoare adresată lui Proust din 1898, după ce și-au încheiat relația, Hahn îi reproșează prietenului că nu îi scrie mai des. “poate crezi că pot să trăiesc fără să știu ce-ai mai făcut, este un semn că tu poți să trăiești fără să știi ce fac eu. Nu voi renunța niciodată atâta timp cât am această afecțiune imensă pentru tine … te rog să înțelegi că mai presus de toate astea nu există nici o umbra de ocară, iubindu-te atât de mult cum te iubesc eu, ești singura ființă căreia nu-i port ranchiună că mi-a scris atât de puțin, pentru că știu toate motivele care te împiedică să îmi scrii mai des.”