Crazy Rich Asians are nota 7,2 pe IMDB și patru stele din cinci în Guardian și totuși, ceva mai stupid și plictisitor n-am văzut de la Fifty Shades Of Grey încoace.
Filmul este o adaptare a romanului celui mai bine vândut al lui Kevin Kwan – n-am citit cartea dar nu e greu să ghicesc că e din zona chick lit din soiul cel mai lejer. Filmul se vrea rom-com dar nu e nici una nici alta ci mai degrabă un fel de odă în general la adresa miliardarilor Chinei și în special la acei miliardari chinezi care nu au rupt legătura cu tradițiile și au banii de generații întregi.
Crazy Rich Asians este despre o fată săracă care își găsește Printul Fermecător – și apoi este aruncată în lumea extravagantă și „drăguță” a elitei din Singapore. Sigur că familia prințului este oripilată și nu o acceptă. Ca în orice film de prost gust ea încearcă să demonstreze că este potrivită unui bărbat care se „simte confortabil” cu averea uriașă pe care o deține familia sa și care urmează, dacă se comportă așa cum vor mămica și bunica, să-i ajungă lui.
Filmul a costat 35 de milioane de dolari însă Warner Bros a mizat bine căci i-a adus la schimb 173 de milioane din încasări. Se tot spune că uite, au trecut deja 25 de ani de când un mare studio de la Hollywood a finanțat un film despre o acțiune care se petrece în Asia, din care face parte și diaspora asiatică. Dar Crazy Rich Asians este până la urmă (exceptând mâncarea prezentată) un film Hollywoodian tipic. M-a amuzat cum soacra fetei simple din diaspora asiatică îi reproșează acesteia că n-ar fi destul de chinezoiacă în sufletul ei pentru că s-a născut și a crescut în America, păi dragă soacră, i-aș fi spus în locul ei, tu chiar trăiești în Beverly Hills de China. Sau mai rău, după apucăturile tradiționaliste, într-un soi de Dallas. Distribuția o fi alcătuită din 70 de actori asiatici dar în rest e american până la os, inclusiv în ceea ce privește rochiile domnișoarelor de onoare, elicopterele cavalerilor de onoare și ritualurile de îmbătare ale invitaților de dinainte cu o zi de nuntă.
Rachel (Constance Wu), profesor de economie din NYU – care se remarcă mai ales prin faptul că explică economia din punct de vedere a beneficiilor microîmprumuturilor făcute de femei care astfel ajută la o creștere a economiei (OMG, se putea să existe ceva mai plat de atât?), are un iubit recunoscut în lumea asiaticilor – Nick Young (Henry Golding, născut în Malaezia, în rolul său de debut). Foarte frumos, le-aș fi urat succes în mod normal. Dar ce se întâmplă când Nick o duce pe Rachel să-i cunoască familia e o parodie ieftină (deși neintenționată) despre cei 1% dintre locuitorii planetei care dețin 82% din economia lumii. Iar noi restul ar trebui să devenim acești martori din umbră ai tragediilor bogătașilor asiatici care se înșeală (oh, groaznic), nu se pot decide dacă să-și cumpere cercei de 1,2 milioane de dolari ca să nu jignească sentimentele rudelor mai sărace cu 10 miliarde de dolari pe gospodărie și alte astfel de scene de opulență morbidă.
Asistăm chiar și la o nuntă de fițe despre care aflăm că a costat 40 de milioane de dolari, cu o mireasă care apare dintr-un soi de râu artificial de plantație de orez rapid încropită pentru eveniment.
Filmul este o fantezie grosolană care glorifică capitalismul și extravaganța asiatică, de altfel, nu demult apăruse un raport care spunea cum China “creează doi miliardari pe săptămână”, chiar am avut pentru un moment senzația că filmul este făcut pentru a putea promova și mai bine știrea.
Per total, singurele elemente din film care au fost cât de cât acceptabile au constat în mâncarea gătită pe străzile din Singapore și coloana sonoră a filmului, alcătuită din muzică pop americană interpretată în chineză. Căci e o senzație să auzi Material Girl al Madonnei așa.