de Viorica Floricică
„Lasă fata-n pace!“, mi-a sărit în apărare mamaia, bunica mea. „Nu cunoști omu’ până nu stai cu el în casă. Poate-o fi vreun prăpădit, las-o să vadă.“ Era prima oară când îl duceam pe prietenul meu la bunici, în inima Olteniei, și îi anunțam că ne mutăm împreună. În patru ani, prietenul acela mi-a devenit soț, dar pe atunci bunicul nu era deloc convins că e o idee bună. Mamaia și-a continuat pledoaria: „Io când eram ca ea, o aveam pe mă-sa mititică și stăteam cu mă-ta și cu tac-to în casă, că tu lucrai la Pitești!“
Bunicii m-au crescut, în casa în care locuiesc împreună de mai bine de 50 de ani. La 73 de ani, mamaia e în continuare o femeie puternică și hotărâtă – zdravănă, cum ar spune ea. De la ea am învățat că bărbatul e oglinda femeii: „Să nu-l lași să umble cu țoalele murdare sau necălcate, că tu te faci de râs!“. Că dacă nu-ți place să faci mâncare, nici n-o să-ți iasă bună, și că toate treburile gospodărești se fac în doi: „Nu există muncă de bărbat și muncă de femeie, vorba asta e scoasă de vreo puturoasă. Noi am făcut toate alea, așa binișor, amândoi.“ Am învățat de la ea că masa e sfântă, nu se poate să mâncăm separat, și că pe musafiri, orice ai avea, trebuie să îi servești cu ceva. Așa a învățat-o pe mama și așa m-a învățat și pe mine.
S-a măritat la 19 ani, în 1956 (un an mai târziu s-a născut mama). „Ne-am luat din dragoste, da’ nu-l luam dacă n-avea meserie, că nu mă lăsa tăticu’. Da’ am avut mare noroc cu el, a fost cumsecade, ne-am înțeles prea bine… Åži avea meserie ca lumea. Câștiga bine rău! Păi io am avut prima fustă de tergal în sat! D-aia zic, ai grijă de baiatu’ ăsta, să vă înțelegeți bine. Are meserie bună. Io ziceam să iei vreun popă, da’ e bun și ăsta… dințolog!“
Bunicul are probleme cu picioarele, a fost operat de varice, are și diabet și „ce-o mai avea, Dumnezeu știe, da’ ne facem treaba așa cum suntem“. Mamaia are un anevrism cerebral care îi apasă pe nervul optic și nu mai poate deschide ochiul drept. „Io văd cu el, da’ nu stă dășchis. Dacă l-aș lipi cu ceva, așa, să stea… “. Are și probleme cu inima, i s-a interzis pe veci efortul fizic, dar nu mă întrebați cine muncește tot pământul. Cum o prindem cu tensiunea crescută, cum ne punem toți cu morala pe ea. „Åži ce? Doctorul ăla de la București mi-a zis să nu mai fac nimic toată viața. Cică să stau! La noi e de muncă, ce știe el? Mi-a zis să nu mai mănânc gras, nici rață, nici gâscă, nici porc, nici măcar un pahar de vin. Da’ io mai gust un păhăruț la masă, că nu mă vede el!“
Eu și soțul meu îi vizităm cât putem de des, iar când o anunțăm că venim, nu știe ce să mai facă. „Åži ce să vă facă mamaia de mâncare? Ziceți-mi ce ați vrea voi, că io vă fac orice!“ Dacă îi spunem că vrem urzici sau spanac, e uimită: „Cum? Nu vreți un puișor fript? O ciorbă de rață? Haideți, mă, că am bătătura plină de păsări, pentru voi le țin!“. Tataie e fericit când vine soțul meu – cum ajungem, îl invită în beci și îl pune să guste din toate butoaiele. Deși nu-i prea place vinul, nu-l poate refuza pe tataie când îi zice: „În butoiul ăsta nu e vin să bea tot satul, de aici bea doar împăratul“.
Înainte să-l întâlnesc pe Alec, mă tot întrebau dacă nu cumva am găsit un băiat cu care să mă mărit. Le spuneam și chiar eram convinsă că n-o să mă mărit niciodată. Åži mamaia îmi zicea mereu un lucru pe care l-am înțeles abia acum un an și jumătate, când l-am pierdut pe băiețelul nostru, Matei, la câteva zile după naștere. „Viața asta n-a fost făcută să fie trăită de unul singur. Viața se trăiește în doi, când cade unu’ îl trage ălălalt după el. Când ai o bucurie, ai și tu cui să spui. Când ai un necaz, se împarte la doi. O să vezi tu, o s-ajungi la vorba mea.“
Åži am ajuns la vorba ei, am ajuns la aproape toate vorbele lor. Am dat la o parte ce nu mi-a folosit. Cum ar fi că tot ce nu e practic nu merită niciun efort. Ei n-au câine, „mai bine un purcel, decât un cățel“. Așa eram și eu, dar soțul meu mi-a demonstrat (în câțiva ani) că n-am dreptate. Drept urmare, am ajuns să avem un frumos și imens acvariu de 500 de litri, al cărui rost mamaie și tataie nu-l înțeleg de când le-am spus că peștii ăia nu se mănâncă.
La fel cum nu înțelegeau nici de ce ne cheltuim banii pe vacanțe. După ce le-am dus toate pozele, mamaia a înțeles: „Oleee, și p-aci peste tot ați fost voi? Măiculiță, pe unde ați ajuns și ce de-ați mai văzut! Pă mine ăsta nu m-a plimbat, n-am prea ieșit din sat. El s-a mai plimbat, că se muta cu serviciul“. Până acum câțiva ani mamaia se plângea că n-a văzut niciodată nici marea, nici muntele; noroc că fratele meu a făcut nunta la Constanța și eu la Sinaia. „Frumos la tine la nuntă, mi-a plăcut! Da’ mi-a plăcut și că am văzut și io muntele!“
Acum îmi zice: „Lasă, plimbați-vă, distrați-vă, dați-i încolo de bani! Trăiți-vă viața! Mâine-poimâine ajungeți ca noi, unul chior și unul șchiop, și atunci și să vreți să vă plimbați… unul nu poate să meargă și ălălalt nu vede nimic!“