Cu vremea de afară din ultimele zile, Barnes se potrivește mănușă. Și romanul lui, tradus în 2018 la Nemira (de Radu Paraschivescu) – Singura poveste.
Povestea (singura) începe în suburbiile englezești și se termină tot acolo căci protagonistul își amintește o dragoste neînmplinită sufletește (deși fizic destul de consumată) începută în anii 60, pe când era un tânăr de doar 19 ani. Paul a ajuns acum la vârsta introspecției, o introspecție dureroasă și amară, fără concluzii finale tip rețetă pentru o viață mai bună. O viață mai bună lipsită de dragoste dar fericită sau dimpotrivă, plină de dragoste și suferință? El se întreabă care ar fi fost, într-un final, când tragi linia și aduni totul, varianta corectă. Dar nu există nimic corect în datele ecuației. Paul are 19 ani atunci când o întâlnește pe Susan care are deja 48 de ani, la un club de tenis. Susan este căsătorită cu Gordon cu care are două fete de vârstă apropiată lui Paul. Susan și Paul se îndrăgostesc, părăsesc suburbia și se mută împreună. Și abia atunci începe suferința (iar dragostea dispare).
Eu n-am înțeles niciodată destul de mult dragostea între persoane cu diferențe de vârstă de câteva generații. Știu că se spune că iubirea cucerește tot însă nu cred că poate cuceri, nici masca de la o vârstă încolo degradarea fizică a celui care are cu 3 generații mai mult decât partenerul. Nu în ochii celui care se uită în oglindă și vede cât de repede îl schimbă trecerea timpului în rău, în timp ce partenerul său începe doar să se maturizeze. Povestea lui Susan este una tristă iar Paul de atunci nu pricepe nimic din paranoia care o cuprinde pe femeia care nu are resurse să se lupte cu tinerețea și nepăsarea colegelelor lui de facultate. Ceea ce Paul nu pricepe nici la peste 50 de ani când vorbește despre relația lui de la 19 ani este exact frica lui Susan de respingere. Sexul dintre cei doi protagoniști are loc doar în semiîntuneric, sub plapumă, ascuns. Nu e rușinea față de societate cea care face ca Paul să nu aibă nicio amintire a trupului pe care l-a iubit toți acei ani ci maturitatea iubitei lui care are certitudinea că relația lor nu va evolua firesc ca cele ale prietenilor lui Paul, atrași de fete de aceeași vârstă. Alunecarea este inevitabilă. Sau “poticnirea” așa cum îi spune Susan înconjurată de sticlele de alcool.
Suntem cu toții suma poveștilor pe care le-am trăit. Paul cel matur își amintește cât de mult își dorea odinioară ca povestea lui de dragoste să fie singura care merita spusă. Însă acum, la cei peste 50 de ani ai săi își amintește că pentru Susan cea de la începutul relației lor – singura poveste care merita spusă era despre eșecul căsniciei cu un om pe care nu l-a iubit cu adevărat dar căruia i-a împrumutat gesturile, obiceiurile chiar și sarcasmul. Iar ce-a rămas din singura poveste a lui Paul, înghesuită acum într-un pat de azil (al lui Susan) sunt mici frânturi din tinerețea lui Paul, restul a fost șters de alcool și demență.
“Odată – și bineînțeles că de față cu infirmiera – scoate din cine știe ce cotlon al memoriei un cântec de peluză, pe care nu putea să-l știe decât tot de la tine: aripi de vrabie de-ar fi să am/ și-n locul stomăcelului, foios,/aș zbura mâine peste Tottenham/ca să mă cac pe javrele de jos. Dar infirmiera a auzit, de bună seamă, chestii mult mai urate în atâția ani în care a avut grijă de bătrâni și de demenți, așa că se mulțumește să ridice o sprânceană spre tine și să întrebe: – Ține cu Chelsea?”
O carte despre tristețea lucrurilor care nu au fost deși ar fi putut să fie sau despre lucrurile care au fost deși ar fi fost mai bine să nu existe, singura poveste cu două versiuni diferite.