Cum a avut puterea să se reinventeze de atâtea ori? Ce a determinat-o să renunțe la cariera în televiziune, dar mai ales, ce a făcut-o să revină în lumea audiovizualului? Cum își pregătește emisiunea Piața Victoriei de la EuropaFM și ce a însemnat pentru ea proiectul Țara lui Andrei ? Mona Nicolici răspunde acestor întrebări într-un dialog cald și sincer, plin de amintiri și povești despre experiențele profesionale care i-au dat curajul să meargă mereu mai departe.
De ce un dialog tabu?
Cel mai recent proiect editorial al revistei, DIALOG TABU, promovează bucuria întâlnirilor autentice dintre oameni. Într-o eră a distanțării sociale, conversațiile libere despre viață, cultură și pasiuni sunt o formă de apropiere umană pe care o considerăm mai mult decât necesară în aceste timpuri dificile. Astăzi, vorbim cu una dintre figurile feminine reprezentative ale jurnalismului independent din România: Mona Nicolici.
A lucrat în televiziune aproape 15 ani, iar majoritatea o cunoaștem de pe vremea când prezenta știrile la Antena 1. După o carieră longevivă și plină de realizări în domeniul sustenabilității, fosta directoare a departamentului de CSR de la OMV Petrom a revenit, anul acesta, în spațiul public.
Din martie 2020, este una dintre moderatoarele emisiunii Piața Victoriei de la EuropaFM. Un parcurs profesional atipic din care deciziile radicale, perseverența și curajul sunt nelipsite. Vă invităm să-i descoperiți povestea.
Întoarcerea la origini
Ciocîrlan — Înainte de a lucra în televiziune, ați fost la radio. Cum resimțiți această întoarcere la origini?
Mona Nicolici — Am lucrat în radio o perioadă destul de scurtă, până când s-a lansat Antena 1 și poate că radioul a zis „Mai ai o datorie față de mine.”
Ciocîrlan — Cum ați ajuns să descoperiți lumea audiovizualului?
Mona Nicolici — Când eram foarte mică, mă uitam la televizor și eram fascinată de tot ce vedeam acolo, deși pe vremea aia nu se întâmplau atât de multe lucruri. Apoi, s-a întâmplat să particip la marele spectacol pe care îl avea România la vremea respectivă, Cântarea României.
Ciocîrlan — În ce împrejurare ați ajuns să faceți parte din acel spectacol?
Mona Nicolici — M-a descoperit un regizor al cărui nume n-am să-l uit niciodată, deși nu l-am mai întâlnit de atunci — Dan Mocănescu. Eu eram în corul școlii. Aveam repetiție seara. Stăteam cocoțată pe niște bănci și cântam. El a intrat, m-a văzut și a venit spre mine. Țin minte că avea o ciocolată în mână. S-a așezat în fața mea și a început să mănânce.
Ciocîrlan — V-ați emoționat?
Mona Nicolici — Nu, deloc. Am simțit că e un test. Am fost imperturbabilă și mi-am continuat prestația. Multă vreme am crezut că mi-am dezvoltat această abilitate de a lucra sub stres în televiziune, dar de fapt, o aveam dintotdeauna.
Ciocîrlan — Și regizorul nu v-a spus nimic?
Mona Nicolici — Ba da. La finalul repetiției mi-a mărturisit că se aștepta să mi se facă poftă, după care mi-a zis „Mâine dimineață, la ora 8, să fii la școală.” Și de acolo a început totul. Am intrat în grupul de recitaluri, în coregrafii și în cor. Cu el am făcut și primele lecții de dicție. Mă chinuia îngrozitor. Recitam poezii ținând un marker în gură și, în același timp, mă punea să fac genuflexiuni cu mâinile întinse.
Ciocîrlan — Și toate astea le făceați pentru Cântarea României?
Mona Nicolici — Da. La sfârșit, totul se încheia cu un mare spectacol care apărea pe TV. Cred că mi-a plăcut atât de mult încât undeva, în mintea mea, a rămas dorința asta de a fi artistă. Am și vrut să dau la teatru.
Ciocîrlan — De ce ați renunțat la acest gând?
Mona Nicolici — Era aproape de necrezut ca un copil din provincie, care nu avea pe nimeni actor în familie, să poată să intre. Bine, nici n-am avut destul curaj. În schimb, am făcut teatru în liceu. Iar când am ajuns la facultate, am intrat într-un grup satiric.
Toți studenții erau fascinați de mesajul pe care noi reușeam să-l transmitem într-o lume în care nu aveai voie să crâcnești deloc.
MONA NICOLICI
Ciocîrlan — În ce consta acest grup satiric?
Mona Nicolici — Era un grup restrâns de tineri…subversivi. Se nume FICS, de la Facultatea de Instalații pentru Construcții Sanitare. Ne făceam textele singuri și era o activitate atât de ingenioasă de a găsi metode să vorbim despre ceea ce ne deranja încât nici măcar nu mai conta dacă cineva s-ar fi prins. De câte ori aveam spectacole, erau urale în sală. Toți studenții erau fascinați de mesajul pe care noi reușeam să-l transmitem într-o lume în care nu aveai voie să crâcnești deloc. A fost o perioadă extraordinar de faină și de periculoasă în același timp. Mi se zbârlește pielea pe mine numai când îți povestesc.
Ciocîrlan — S-a prins cineva vreodată de mesajele subliminale?
Mona Nicolici — Am început să participăm la festivalurile studențești. Acolo trebuia să fii foarte cuminte. Venea un om de la partid instruit să verifice că nu se întâmplă niște „lucruri”. Noi trebuia să prestăm spectacolul pentru el înainte de fiecare etapă a concursului. Doar ne sfătuiam înainte cum să interpretăm astfel încât să nu avem probleme. Apoi, cu același text, când intram în concurs, totul lua foc! Așa s-a întâmplat la o faza interjudețeană. Eram la Preoteasa pe scenă, dacă îmi aduc aminte bine. El era în sală. După zece minute, a cerut să se tragă cortina, ne-a dat jos de pe scenă, a venit în culise și ne-a zis „Din momentul ăsta, nu știu ce se va întâmpla cu viața voastră studențească. O să mai discutăm.”
Ciocîrlan — Ce s-a ales apoi de grupul satiric?
Mona Nicolici — Ne-au expulzat din concurs. A fost un scandal foarte mare. A venit și rectorul și ne-a întrebat „Ce ați făcut?”. Noi i-am arătat textul. Atunci s-a uitat la mine și mi-a zis „Auzi, tu ce vrei să te faci, ingineră sau actriță?”
Ciocîrlan — Și ce i-ați răspuns?
Mona Nicolici — „Și una, și alta.” După figura asta, cred că au fost niște intervenții pentru că, după două săptămâni, aceeași persoană a revenit zicând „Bine, mergeți la faza pe țară, însă dacă schimbați o intonație, un cuvânt, o virgulă, v-am spart!” Am sacrificat niște secvențe, dar tot am luat locul întâi. La audiții țin minte că a fost și Toni Grecu de la Divertis. Îmi aduc aminte că se sfârșise, era căzut pe sub scaune și râdea în barbă.
Lumea audiovizualului de ieri și de astăzi
Ciocîrlan — Ce s-a schimbat în toți anii aceștia în radio sau, mai bine zis, în sfera audiovizualului, în care intră și televiziunea?
Mona Nicolici — Nu pot să mă raportez fix la momentul în care am intrat eu în radio și în televiziune pentru că atunci eram chiar la început. Atât de la început încât noi nu aveam o agenție de știri în România. Nu existau jurnaliști în afară de cei de la Televiziunea Română și de la radioul de stat. De acolo au și luat oameni profesioniști care să ne învețe pe noi meserie.
Ciocîrlan — Atunci v-aș întreba care e diferența dintre momentul în care ați părăsit televiziunea și acum?
Mona Nicolici — De foarte multe ori, când vorbesc cu foști colegi de-ai mei din Antena despre această comparație, toți trăim cu nostalgia lucrului făcut perfect. Așa considerăm noi că era atunci.
Presa a cunoscut o perioadă, după părerea mea, de degradare masivă, dar acum lucrurile par că se îmbunătățesc.
MONA NICOLICI
Ciocîrlan — Ce înseamnă, în lumea presei, un lucru făcut perfect?
Mona Nicolici — Tot ce făceam era atât de divers și atât de spectaculos pentru momentul respectiv, deși cred că și acum ar fi la fel. Abia de câțiva ani au început să reapară ancheta, reportajul… Noi trăiam din asta! Erau manifestările cele mai complexe ale jurnalismului, iar atunci când era făcute ca la carte, generau reacții. Presa a cunoscut o perioadă, după părerea mea, de degradare masivă, dar acum lucrurile par că se îmbunătățesc.
Ciocîrlan — Mi-ați putea oferi niște exemple de emisiuni sau publicații de calitate din România prezentului?
Mona Nicolici — M-am bucurat foarte mult când au apărut emisiuni de tipul România, te iubesc! sau publicații ca recorder. Pe cei de la recorder i-am susținut din prima clipă pentru că era exact genul de jurnalism căruia îi simțeam lipsa. De pildă, și ceea ce faci tu e genul de jurnalism despre care, teoretic, un manager de televiziune ar spune „Nu se vinde. Telespectatorul sau ascultătorul nu vrea asta. Hai să vindem cancanuri, hai să vindem chestii de proastă calitate că asta vrea lumea.” În termenii ăștia foarte mercantili s-a gândit presa în România pentru foarte multă vreme și atunci am fost fericită să ies din lumea asta.
Ciocîrlan — Dar acum v-ați întors în media. Cum reușiți să faceți față acestui sistem în care doar profitul contează, iar standardul de calitate e atât de coborât?
O să încerc din răsputeri să aduc lucruri de calitate și utile pentru oameni, chiar dacă o să fac un rating mai mic.
MONA NICOLICI
Mona Nicolici — De când am venit la EuropaFM, am zis că o să încerc din răsputeri să aduc lucruri de calitate și utile pentru oameni, chiar dacă o să fac un rating mai mic. Exact cum România, te iubesc! a pornit de la rating-uri mici și a ajuns să crească atât de mult, cred că orice lucru de calitate are nevoie timp pentru ca oamenii se se obișnuiască cu el.
Când te uiți pe Facebook, radioul devine un fel de mică televiziune și cred că e foarte bine că se întâmplă asta.
mona nicolici
Ciocîrlan — M-am uitat recent la niște emisiuni moderate de dumneavoastră pe Youtube și voiam să știu ce părere aveți despre faptul că acum emisiunile de radio sunt și filmate. Vi se pare că această nouă abordare distruge ceva din magia și farmecul radioului?
Mona Nicolici — Nu, deloc. Chiar am povestit cu colegii mei din radio că, în pandemie, toată treaba cu filmatul din studio și trasmisia live pe Facebook a fost și este extraordinar de necesară. Când te uiți pe Facebook, radioul devine un fel de mică televiziune și cred că e foarte bine că se întâmplă asta. Până la urmă, totul e în transformare.
Ciocîrlan — Dumneavoastră vă alegeți invitații sau vă sunt propuși de echipa din spate?
Mona Nicolici — Eu aleg invitații, eu îmi pregătesc absolut tot, inclusiv promovarea. E și bine, e și greu, dar pentru că sunt ultima din săptămână, vinerea, aștept să văd ce fac colegii mei ca să pot să-mi construiesc și eu emisiunea pe alte subiecte la fel de actuale, desigur.
Ciocîrlan — Ce vă propuneți să le oferiți ascultătorilor dumneavoastră?
Mona Nicolici — O altă perspectivă asupra României. Încerc să-i ancorez în realitatea completă și complexă a țării ăsteia. Sper să-i inspir pe oameni cu invitații pe care îi aduc în emisiune și cu subiectele pe care le abordez.
Nimeni nu se mai uită la celelalte probleme ale României pentru că acum suntem cu pandemia, cu alegerile și atât. În rest, ce se mai întâmplă la noi în țară?
MONA NICOLICI
Ciocîrlan — Ce subiecte plănuiți să mai aduceți în discuție în cadrul emisiunii pe care o moderați?
Mona Nicolici — Îmi doresc foarte mult să încep o serie de interviuri pe zona de CSR și de sustenabilitate, dar acum simt că trebuie să mă duc spre teme legate de societatea civilă, care este uitată de toată lumea și care face o muncă extraordinar de importantă, substituind ce ar trebui să facă autoritățile. Nimeni nu se mai uită la celelalte probleme ale României pentru că acum suntem cu pandemia, cu alegerile și atât. În rest, ce se mai întâmplă la noi în țară?
Țara lui Andrei
Ciocîrlan — Ați adus aminte de CSR și aș vrea să știu cum v-a venit ideea proiectului Țara lui Andrei?
Mona Nicolici — Țara lui Andrei s-a născut din lupta mea de a schimba ceva în jurul meu și în țara asta în care trăim. Toată lumea îmi zicea că nu o să reușesc să schimb România și, în fapt, ăsta e adevărul. Iar atunci m-am gândit: dacă nu pot să schimb România, hai să fac o altă țară! Agenția a venit cu conceptul și ei au ales numele de „Țara lui Andrei”.
Dacă nu pot să schimb România, am zis să fac o altă țară.
MONA NICOLICI
Ciocîrlan — Și de ce se numește „Țara lui Andrei”?
Mona Nicolici — Toată lumea mă întreabă „De ce Andrei? Îl cheamă pe băiatul tău Andrei?” Da, îl cheamă și Andrei, dar nu are o legătură directă cu asta. I-am întrebat pe oamenii cu care mă întâlneam dacă au lângă ei, în familie, în grupul de prieteni, cel puțin un Andrei sau o Andreea pe care să-l/să o prețuiască, la care să țină încât să-și dorească să lupte pentru el sau pentru ea. Și mai toți mi-au zis că da. Despre asta e vorba. De fapt, toți putem să fim Andrei. Mai mult decât atât, agenția a venit cu un argument care mi-a plăcut foarte tare. Sfântul Andrei este ocrotitorul României. Suntem un popor tradiționalist, ca să nu zic credincios, și ținem la simboluri, iar acesta este unul îndeajuns de puternic pentru a reprezenta o țară.
Ciocîrlan — Aveți vreo amintire legată de acest proiect care să vă fi marcat profund?
Mona Nicolici — Când am făcut primul parc în București. Eram undeva în Colentina. Era un parc destul de mic, între blocuri. Am pus un panou pe care scria „AICI SE CONSTRUIEȘTE UN PARC.”. Apărea și logo-ul Petrom, evident. Am plantat pomi și am pus iarbă, iar într-o noapte s-a distrus tot. Au dat drumul la un cal care a călcat toată iarba cu copitele. Ne-am dat seama că cineva a făcut asta în mod intenționat. Am încercat să aflăm despre ce e vorba. Colegii mei s-au dus din ușă în ușă prin cartier. Am aflat că oamenii credeau că vine Petrom să-și facă o stație de bezină pentru că văzuseră logo-ul. Ei nu citiseră ce scria acolo.
Ciocîrlan — Și cum v-ați continuat demersul?
Mona Nicolici — Am fost iar din ușă în ușă și am pus și afișe. I-am anunțat că vrem să ne întâlnim să discutăm. Să mă fi văzut urcată pe o masă ca în campanie electorală spunându-le „Bună ziua. Eu sunt Mona Nicolici.” Oamenii mă știau de la TV și atunci aveam avantajul că voiau să mă asculte. Le-am spus povestea mea. Cum am ajuns la Petrom, ce fac acum. Nu au înțeles de ce facem noi un parc, dar au înțeles că este un parc. Le-am spus că nu-l luăm de acolo, că va rămâne al lor și că avem nevoie de ei să-l îngrijească. Atunci mi-a venit ideea ca ei să vină voluntar, împreună cu noi, să-l construim, iar așa vor simți că este al lor. A fost prima mea experiență fabuloasă. Am înțeles că lucrurile nu se fac din cărți, ci că viața te învață cel mai bine.
Am creat comunități pentru ca ele să rămână unite și să ducă lucrurile mai departe.
MONA NICOLICI
Ciocîrlan — Ați creat un spirit de comunitate.
Mona Nicolici — Exact asta am făcut. Am creat comunități pentru ca ele să rămână unite și să ducă lucrurile mai departe.
Ciocîrlan — Ați renunțat la domeniul sustenabilității și ați reintrat în cel al audiovizualului. Cum ați avut puterea să o luați mereu aproape de la zero?
Mona Nicolici — E foarte bine să ne ascultăm instinctul. Cred că trebuie să fim curajoși, deși eu, câteodată, sunt puțin inconștientă. Uneori mi-a fost mai fost mai ușor să iau decizii, alteori, mai greu. În momentul în care simți că nu mai ești fericit sau nu te mai regăsești într-un loc ori, pur și simplu, simți că nu poți să faci mai mult în acel context, încerci să schimbi ceva, nu? E clar că sunt niște semnale pe care le primești. Eu m-am reinventat de câteva ori, într-adevăr. Cred că din teama de a nu mă plictisi sau de a nu mă plafona. Mi-a fost greu, mi-a părut rău, am plâns, dar când am luat o decizie, mi-am asumat-o. Nu există decizii bune sau greșite în viață. Există decizii și punct. Când ai luat o hotărâre, mergi cu ea până la capăt.
Nu există decizii bune sau greșite în viață. Există decizii și punct. Când ai luat o hotărâre, mergi cu ea până la capăt.
mona nicolici
Chestionarul lui Bernard Pivot cu MONA NICOLICI
Cuvântul preferat: iubire
Cuvântul pe care îl detestați: fă (ca apelativ)
Sunetul sau zgomotul preferat: ciripitul păsărelelor și sunetul apei curgătoare
Sunetul pe care nu îl suportați: sirenele ambulanțelor
Profesia pe care nu v-ați fi dorit să o practicați: om de vânzări