2020 este anul în care am aflat că pot să dau tot ce pot. Alături de o echipă de oameni creativi, entuziaști și generoși, am reușit să le oferim unor copii instituționalizați din Oltenia, mai întâi, o tabără de creație și creativitate, iar mai apoi, câteva cadouri de Crăciun. POT este povestea unei tabere în care mai mult am învățat decât am predat, iar acum îmi găsesc prilejul să o împărtășesc și cu voi.
Mulțumiri
Astăzi se împlinesc două luni de când scriu zilnic articole pentru revista TABU. Și tot astăzi, grație unor oameni mărinimoși, care s-au alăturat campaniei „POT și iarna!”, copiii de la Casele de tip familial „Sf. Elena” din Corabia au primit cadourile de Crăciun din partea asociației Tangent.
Pentru mine, este o zi de sărbătoare. În ciuda tuturor vicisitudinilor care s-au abătut asupra noastră în ultimele luni de pandemie, azi nu vreau să scriu decât despre clipele miraculoase pe care am avut șansa să le trăiesc în 2020.
Nu este un prilej de a-mi etala realizările, ci o ocazie de a transmite un mesaj pozitiv, plin de speranță și căldură despre acea latură frumoasă a lumii și atât de puțin vizibilă în universul jurnalistic al momentului.
Textul de azi este, totodată, o formă de recunoștință. Este dedicat tuturor oamenilor minunați care au făcut posibilă prima ediție a POT junior art camp. Prieteni, rude, sponsori, parteneri și echipa de organizare din Tangent. Zeci de persoane care au vrut să ajute pentru că POT și care au dovedit, încă o dată, că dăruind ne îmbogățim. Dar să trecem la poveste.
Cu ochii mari
Ieri seară, în jurul orei 20, eu și unul dintre trainerii taberei POT am ajuns în Corabia. Cu un portbagaj plin de ghiozdane colorate, așteptam, în mijlocul unei străzi pustii și reci, venirea doamnei îngrijitoare căreia aveam să-i livrăm cadourile pentru copii.
Ne-am apropiat de una dintre ferestrele casei și pe sub o perdeluță verde, prea scurtă pentru a acoperi tot geamul, am zărit câteva fețe cunoscute. Trei dintre copiii care participaseră în vară la tabară stăteau cuminți pe o canapea, cu privirile ațintite spre ceea ce părea a fi un televizor.
Ne-au cuprins emoția și dorul, iar în clipa imediat următoare, fereastra de lângă s-a deschis și o doamnă afabilă ne-a zâmbit pe sub mască. Ne-a explicat că nu ne poate primi înăutru, dată fiind situația actuală, și că va trebui să-i dăm cadourile pe geam.
Ne-am conformat și am început să cărăm ghiozdanele de la mașină. I le înmânam pe rând prin acea crăpătură îngustă, ridicându-mă pe vârfuri ca să pot ajunge la fereastră și mă gândeam cât de bizare sunt vremurile pe care le trăim. Văzând insignele cu POT, doamna a exclamat „A, astea sunt cadourile de la prietenii lor de la asociație.” I-am răspuns că noi nu suntem niște simpli curieri, ci prietenii aceia de la asociație.
După ce am terminat, am rugat-o să ne lase să-i salutăm pe copii măcar de la fereastră. A fost drăguță și a acceptat. Pe sub aceeași perdeluță, am văzut-o intrând în cameră și anunțându-i pe copii, care au sărit de pe canapea și s-au îngrămădit în buza ferestrei. De nicăieri, au mai apărut încă vreo trei.
Cu ochii mari și inimile bătând de emoție, copiii abia dacă au putut să scoată o vorbă în primele momente ale reîntâlnirii. Apoi, unul dintre băieței s-a întors către doamnă și a întreabat-o „Putem să îi îmbrățișăm?”… Mi s-a rupt sufletul. Din nou nu mi-a venit să cred că așa arată realitatea zilelor noastre. Am mai stat câteva minute, despărțiți de zidul casei, am schimbat câteva vorbe cu ei și le-am promis că vara viitoare ne vom revedea în tabără și ne vom putea îmbrățișa.
Au rămas lipiți de geam, cu mâinile fluturând în aer, în timp ce noi ne îndreptam spre mașină. Le-am întors gestul de rămas bun și am pornit înapoi spre București cu un portbagaj gol și amintirea unei clipe de inefabil.
De atunci, port cu mine această imagine răscolitoare a copiilor lipiți de geam cu ochii mari, pe jumătate triști, pe jumătate fericiți. Mi-am dat seama că nimic din ce am realizat până la această tabără nu și-a meritat mai mult efortul și că abia aștept să vină iar vara.
Iarna nu-i ca vara
Înarmați cu motocoase, lopeți și sape, am pornit în august spre Potelu. Într-un C.A.P. părăsit, proprietarul spațiului, o prezență providențială pentru destinul grupului Tangent, ne-a primit cu brațele deschise și ne-a pus la dispoziție trei hectare pe care noi să începem să ne construim visurile.
Am muncit zece zile la foc continuu. Am mutat bolțari, am dat cu burghiul, am tăiat scânduri cu șoricelul ca să facem stâlpi de lemn pe care i-am vopsit și decorat cu stegulețe. Am cărat zeci de roabe de buruieni. Am sortat grămezi de lemne, am curățat aleile cu furtunul și am toaletat copaci.
Am spălat toaletele, am montat un banner și steaguri pentru ateliere. Ne-a luat o zi întreagă să învățăm să montăm corturi militare și am primit în fiecare dimineață câte o găleată de struguri de la vecinii noștri. Toate astea și multele altele s-au întâmplat pe o vreme toridă, undeva în Olt, între malul Dunării și o pădure de salcâmi.
În singura zi în care a plouat, ne-am adăpostit într-una dintre hale și am compus imnul taberei, pe care luna trecută l-am și înregistrat în studio, iar acum îl puteți asculta și pe Youtube.
Am făcut toate eforturile posibile pentru ca, pe 30 august 2020, să putem întâmpina 20 de copii la prima tabără de creație POT. Le-am oferit cinci zile intense, cu ateliere de muzică, pictură, dans și teatru. Au învățat să cânte la djembe, cu pahare sau maracas, au pictat păsări cu acrilice și le-am arătat cum se aplică foiță de aur pe tablouri. Au făcut jocuri de improvizație și au descoperit că pot și știu să danseze formidabil.
La finalul taberei, am organizat un spectacol, copiii au primit diplome și ne-am adunat în jurul focului. Ne-a prins ploaia, i-am adăpostit sub streașini și, în timp ce cântau imnul la lumina telefoanelor, le ofeream bezele pe băț.
În fiecare zi i-am pus să scrie bilețele cu ce POT să facă, iar astăzi bucăți de hârtie stau lipite de poarta ruginită a unei hale comuniste ca să depună mărturie despre povestea noastră.
Finalul e doar un început
Pentru mine, POT junior art camp nu a fost doar o tabără. A fost o experiență de viață în urma căreia lucruri pe care le credeam prioritare în destinul și destinația artistului îmi apar acum ca fiind cel mult secundare. POT a fost o gură de aer proaspăt într-un an irespirabil.
Am simțit nevoia să povestesc toate aceste întâmplări ca să vă asigur că, pe lângă toate atrocitățile care s-au întâmplat în ultima vreme în întreaga lume, au existat și oaze de libertate, locuri în care oamenii au găsit motive să creeze, să se bucure și să fie împreună. Iar ele vor continua să existe. POT e abia la început.