TABU.RO: De ce ați ales Dubaiul ca locație pentru acțiunea cărții dumneavoastră?
DANIELA ZECA: Am văzut inaugurarea Burj Dubai și opulența care era acolo și mi-am dat seama că pot plasa acțiunea în Dubai. În plus, aveam încă nostalgia lumii arabe, pentru că eu am avut o revelație arabă în Africa de nord, a civilizației, a religiei. Am avut sentimentul că nu este prima oară când merg în acele locuri și că este un spațiu în care am mai trăit cândva, iar senzațiile de acolo m-au întors la proză și m-au făcut să mă gândesc mai atent la detalii.
T.RO: Credeți că ați reușit pe deplin să transmiteți aceste emoții revelatoare în proza dumneavoastră?
D.Z.: Cred că da, pentru că mizez foarte mult pe senzitivitatea mea ușor exacerbată. Sunt o extrasenzorială și cred că am reușit să fac un atu din asta, din punct de vedere literar. Am văzut că există deja un punct comun al criticii care vorbește de scriitura mea vizuală și olfactivă, iar asta înseamnă că senzațiile mele au ajuns la cititor și mai ales la critici care sunt mai selectivi. Ca să revin, am ales Dubai-ul și pentru contrast. În "Istoria romanțată a unui safari" era vorba de o lume mitică, cu precepte din Coran, cu restricții religose încă vii, în timp ce Dubaiul este interfața cosmopolită, globalizată a lumii arabe. Este un oraș de aur care crește ca aluatul. În ultima călătorie am stat acolo 11 zile și, de pe fereastra hotelului la care stăteam, am văzut cum au construit un pod întreg în câteva zile. În roman, lumea islamică e un pretext bine temperat. Pe scurt, e vorba despre provocarea pe care o aduce puterea de orice fel, indiferent că vorbim despre un bărbat sau despre o femeie, de politică, de pietre nestemate sau de petrol.
T.RO: Găsiți vreo legătură între această iluzie a puterii și faptul ca manageriați un post de televiziune? A fost poziția dumneavostră la TVR Cultural o sursă de inspirație în această direcție?
D.Z.: Nu. Nicio legătură. Într-adevăr, orice formă de manageriat presupune putere. Cei care dețin astfel de funcții le fac de cele mai multe ori să fie privite că un instrument al puterii. Dar s-a văzut în ultimii 20 de ani ca multe figuri din politică, să spunem, iau aceste posturi administrative ca pe o reușită personală și ca pe o dovadă a puterii absolute. Sunt niște ipostaze provizorii. Există adevărate drame la nivel intim ale ieșirii din nivelul de putere și atunci da, putem include și postura mea de manager aici.
T.RO: Credeți că sunteți un manager diferit de ceilalți?
D.Z.: Da și asta pentru că lucrez cu artiști. Fiind managerul singurului canal de cultură dintr-o țară, materia mea e sensibilă. Conceptele, strategiile sunt ale managementului general, dar detaliile sunt mai sensibile, iar asta nu vom găsi la managerul unui trust IT, de exemplu.
T.RO: Åžtiu o vorbă americană care spune "write about what you know" (scrie despre ceva la care te pricepi), iar în cartea dumneavostră este o abundență de detalii dintr-o lume total diferită de mediul dumneavostră. Cum v-ați documentat?
D.Z.: Am făcut trei călătorii în Dubai și am o precizie a documentării pe care mi-a dat-o exercițiul jurnalistic. În cele trei călătorii am plecat cu informații citite și învățate, iar asta m-a ajutat să scurtez timpii de orientare, iar jurnalismul bine făcut îți dă oportunitatea de a găsi detaliul relevant mult mai repede. Jurnalimul m-a ajutat cu adevărat.
T.RO: Personajele sunt de inspirație reală sau fictive?
D.Z.: Îmi place foarte mult să contruiesc personaje. Sunt măști ale inconștientului meu.10 ani am observat fizionomii de bărbați și femei și, după o vreme lungă, am reușit să includ mai multe dintre acestea într-o singură poveste. Nu am o regulă. Personajul principal, de exemplu, Saiyed, există. A fost călăuza mea în Dubai și în celelalte emirate, dar este persan, nu arab. În viața civilă este un personaj mult mai bine conturat, și care crede în nestemate mai mult decât un neguțător care așteaptă profitul iemdiat. Celelalte personaje sunt figuri secvențiale, iar, în parte, sunt măști ale mele, sunt fizionomii ale mele neexplicate și nu totdeauna vizibile.
T.RO: Așa vă explicați că majoritatea personajelor sunt oameni frumoși sau care sunt percepuți ca fiind atractivi de către celelalte personaje?
D.Z.: Am reflectat asupra acestei chestiuni pentru că nu am căutat niciodată ca personajele mele să fie perfecte. Dar trăiesc într-o lume a iluziilor care este televiziunea și această lume e una aseptică în care toți dinții sunt albi, nimeni nu este bătrân, iar soarele nu apune. Probabil, trăind între aceste clișee, am început, vrând-nevrând, să construiesc personaje pozitive, ca să zic așa. Ce trebuie să adaug aici este ca niciunul dintre personajele mele nu rămâne bun până la capăt. Toate sunt cumva posedate și se află într-o formă de provizorat care e fie a nestematelor, fie a petrolului. Sunt forme de dependență care otrăvesc orice idee de lumină. Cred că ideea de personaje frumoase se mai justicfică într-un fel: după nouă ani de tăcere în proză am simțit nevoia să aleg crema de pe tort. Probabil voi ajunge și la blatul cu migdale…
T.RO: V-ați gândit să publicați cartea în Dubai?
D.Z.: Da. Am două visuri legate de cărțile mele, iar unul ar fi ca acestea să fie traduse în arabă. Poate că sună orgolios, dar vreau să știu cu ce ochi ar privi arabii o carte despre lumea lor, scrisă de un european. Celălalt vis ar fi ca măcar unul dintre cele două romane fie ecranizat.
T.RO: Pe cine ați alege să joace rolul principal în "Demonii vântului"?
D.Z.: Javier Bardem ar fi un Saiyed extraordinar.
T.RO: Dacă ar fi să faceți un rezumat al acestei cărți în trei fraze, pentru un copil de 12 ani, cum ar suna?
D.Z.: Lumea nu e plictisitoare niciodată. Putem să ne alegem orice aliați vrem, unii pot fi animale de casă sau oameni inteligenți. Îți poți face aliați și din lucruri, chiar și din pietrele nestemate sau din felul în care lumina se schimbă de-a lungul unei zile.
T.RO: Cât de mulți bani cheltuiți pentru bijuterii?
D.Z.: Nu mi-am pus o limită, dar, dacă aș avea mai mulți bani decât am, aș nutri visul să îmi repar fiecare tristețe cu câte o bijuterie adevărată, iar asta ar fi exorbitant.
T.RO: Sunteți un om care are multe tristeți de reparat?
D.Z.: Nu. Nu sunt un om trist, dar sunt un om sceptic. De asta mă bucur că mi se spune că am scris cărți senine, despre oameni frumoși. Am spus la un moment dat, într-un alt interviu publicat online, ca nu sunt de gașcă, iar cititoarele site-ului respectiv m-au taxat imediat. Scepticii și rezervații nu prea plac de obicei. Când sunt extaziată de vreo descoperire devin ferictă sau veselă.
T.RO: Când v-ați extaziat ultima dată?
D.Z.: Când a venit adevăratul Saiyed la lansarea romanului. Nu a fost nimic regizat. A fost o surpriză nu doar pentru mine, dar și pentru cei prezenți, care nu credeau că el există.
T.RO: Care este relația dumneavostră cu pietrele prețioase?
D.Z.: Am o legătură foarte puternică cu gemele, încă din adolescență. Am strâns un dosar al cărții în acest sens și pot spune că am o competență a pietrelor prețiose. Nu le cunosc formulele chimice, dar pot recunoaște orice piatră. Mi-am dorit să scriu o carte despre acest subiect și speram să fie cartea cu care dau lovitura. Acest subiect există îm mintea mea de mai bine de zece ani.
T.RO: Åžtiați de la bun început că în această carte veți combina Dubaiul Cu Buzăul?
D.Z.: Nu. Eram pregătită să mă duc în Siberia să văd o mină de smaralde și toți îmi spuneau că aceasta nu este o călătorie pentru o femeie singură. Apoi mama a fost supusă unei operații chirurgicale complicate și, în timp ce eram cu ea la spital, am auzit un bărbat pe holul clinicii care a spus: "Păi noi aveam cel mai mare tezaur până acum 50 de ani. Aveam cel mai mult aur cu pietre prețioase". A fost paradoxală această afirmație, a fost ca un trăznet și a venit de la un bărbat a cărui față nu am văzut-o niciodată. Atunci am început să caut în arhive și să mă întâlnesc cu istorici. Am descopeirt lucruri care nu se știau, toate numele sunt reale, din arhive, la fel și anii și locurile.
T.RO: Credeți în aceste superstiții legate de fenomene paranormale care planează în jurul comorilor?
D.Z.: Da. Cred într-un siaj negru al pietrelor care se răzbună atunci când ajung la ființe inferioare. Asta am învățat-o în Orient, unde am avut posibilitatea extraordinară de a intra în casta bijutierilor adevărați, care sunt inițiați, chiar alchimiști. Ei nu purtau niciodată nicio podoabă și păstrau o oarecare distanță plină de respect față de pietre. Când șlefuiesc diamant țineau post. Când șlefuia smaraldul, care e vrăjitoresc, nu stăteau cu nevestele lor. Åži folclorul românesc spune același lucru. Bijutierii de care vă vorbeam adineaori își refuzau clienții dacă aceștia le cereau o piatră care nu li se potrivea, iar convingerile lor porneau dintr-o intuiție psihologică extraordinară..
T.RO: În cat timp ați scris această carte?
D.Z.: Dacă nu punem la socoteală anii de documentare, pot spune că am scris această carte în 300 de zile, dar într-un ritm aproape inuman. Au fost, de fapt, 300 de nopți care veneau după televiziune, după profesorat. Erau acele 3 sau 4 ore din noapte care erau strict ale mele. A fost cea mai bogată și fericită perioadă pentru mine pentru că au fost niște ore care m-au lăsat să fac și să gândesc tot ceea ce îmi plăcea.
T.RO: Cui recomandați acest roman?
D.Z.: Este un roman alarmă pe care îl recomand puternicilor zilei din orice spațiu și din orice structură ierarhică.
T.RO: Credeți că acești oameni puternici îl vor privi ca pe un roman optimist, având în vedere că în această poveste nimeni nu prea pierde?
D.Z.: Aparent, aveți dreptate. Nu e un roman cu drame, pentru că eu sunt de părere că nu trebuie să scrii decât atunci când suferi, iar în al doilea rând nu cred că un scriitor ar trebui să ofere soluții, ci întrebări. Cred că dramele cele mai mari apar abia după ce romanul se închide.
T.RO: Vă vedeți vreodată în postura de a renunța la profesorat și la postul din TVR în favoarea scrisului?
D.Z.: La primul impuls aș spune că îmi doresc asta, dar , cum nu mă văd în postura de rentieră pentru a putea face așa ceva și, în plus, îmi place să scriu în aceste condiții de urgență și de stres.
T.RO: Credeți că poziția dumneavostră importantă din TVR a influențat în vreun fel reacțiile pozitive pe care le-ați primit la adresa cărții?
D.Z.: Da. Dar ceea ce m-a bucurat, însă, a fost că reacțiile cele mai bune au venit de la alți oameni decât colegii mei din TVR. Reacțiile care m-au bucurat cel mai tare au venit de la critici și de la cititori.
T.RO: Dacă ar fi să dați o notă romanului dumneavoastră, ce notă i-ați da?
D.Z.: Întrebarea îmi stârnește mult orgoliul. Când au apărut primele cronici, am fost tentată să îi acord o notă mare, chiar maximă. Acum, că m-am depărtat de scriitură și îmi e imposibil să-i mai acord vreun punctaj uneori am senzația stânjenitoare că e o carte pe care am scris-o la o altă vârstă și cu un alt ochi.