Iubirea este poarta către cosmos sau univers, îți dă aripi, naște îngeri la propriu și figurat, atunci când aduce fericire; dar și un portal către iad, atunci când te lovește nemiloasă și îți aduce suferință și disperare, chiar jertfa absolută – viața, închinată zeiței dragostei.
Ea este pentru mine, așa cum a fost și pentru toată lumea, pentru toți muritorii și pentru marii artiști o forță creatoare,care m-a modelat….care a transformat anonimi în mari artiști, care au lăsat în urma dragostei lor, creații care nu vor murii niciodată și de care ne bucurăm și azi….
Puterea dragostei, ca un foc al Ghenei, te transformă din om în fiară, din demon în înger și din înger în demon, depinde de circumstanțe; este o mare energie, care mă animă pe mine, așa cum a animat și animă pe fiecare îndrăgostit în continuare chiar în aceste momente…îl determină să facă lucruri de care nu credea că va fi niciodată capabil, mari creații, dar și de mari jertfe și drame…
Acestea sunt concluziile la care am ajuns nu din prea multă visare, ci din înfruntarea unor situații pe care amorul m-a determinat să mă izbesc de ele și să le fac față, căci altfel mă învingeau și, astfel am devenit mai puternică. (ce nu te învinge te face mai puternic…).
Eram adolescentă, pe la liceu, destul de ingenuă și nevinovată, nu aveam mare experiență de viață, pentru că marea parte a copilăriei mele mi-am petrecut-o printre cărți, studiind și protejată în sânul familiei, cu părinții sau bunicii..
Am cunoscut un băiat de care m-am îndrăgostit pe loc, cam de aceeași vârstă 16 ani, era acel gen de iubire platonică, nesigură, curată și cuminte, dar care are o mare forță tocmai pentru că este dezinteresată și fiind curată ( sufletește) pură iubești intens, neștiind să te protejezi, mă emoționam, mă bucuram sau sufeream la fiecare mic gest, un telefon sau o atingere, o vorbă, un te iubesc….., lucru pe care nu îl mai fac acum pentru că am învățat să mă protejez (prea multă emoție distruge, are și inima limitele ei..) .
El era din alt oraș și cu toate că nu avea o situație financiară prea roză, făcea eforturi și venea săptămânal cu trenul la mine pentru a mă vizita, ne scriam scrisori pe care le reciteam de zeci de ori, cu aceeași emoție, întrebându-mă, oare ce făcea atunci …, dacă se gândea la mine…
Îl întrebam adesea dacă are pe cineva acolo (dacă a mai cunoscut pe cineva), dar îmi spunea că nu, doar eu contez pentru el.
Era foarte tandru, delicat și sensibil, la fel ca și mine, ca două suflete pereche, era dedicat mie, îmi dădea absolut orice îi ceream (lucruri posibile și copilărești).
A fost tot timpul o iubire platonică, în care nu s-a ajuns la acea etapă de cunoaștere intimă, …doar săruturi nevinovate și tocmai aceasta a făcut-o mai frumoasă, mai memorabilă. Visam să ne căsătorim, ambii doream..
La un moment dat îmi dă o veste șocantă, că a aflat în urma unei analize de sânge că are hepatita B, credea că o are de cel puțin 2 ani, când a fost ultima oară la dentist ( fiind un mic oraș de provincie, nu prea se respectau chiar toate normele de igienă, gen ace de unică folosință, etc…nu generalizez , dar lui așa i s-a întâmplat ).
Eu am observat că era foarte palid la față de mult, dar nu am vrut să-l jignesc. La auzul acestei vești șocante, am căutat să-i redau încrederea în viață, că se va face bine, că va urma un tratament, am luptat din răsputeri să-l readuc pe linia de plutire și să-i redau moralul…
Am continuat relația, chiar dacă știam că hepatita B este cea mai periculoasă dintre hepatite, că dacă o contactezi, toată viața o ai, nu scapi de ea, decât o ameliorezi cu medicamentație, regim si, un anumit stil de viață, de cruțare, cu mai multă odihnă..
Am ignorat, din prea multă dragoste, faptul că puteam și eu să o iau, chiar printr-un simplu sărut.., am vrut să-i arăt că pot să mă sacrific, că nu îl dau la o parte, că nu-l elimin din viața mea, chiar dacă e bolnav… ( căci bolnav este și acum…).
A înțeles și a apreciat hotărârea și atitudinea mea, devenea mai încrezător și pozitiv, credea că se va vindeca, ori de câte ori ne vedeam, după care, aluneca iarăși în depresia lui, în lumea fantasmelor, fricii și deznădejdei,… că așa viața lui se va sfârsi, că nu va putea merge mai departe cu mine, nu-și va putea întemeia o familie, nu va avea copii, de ce.. ca să- îmbolnăvească pe toți…?
Devenea tot mai sleit de puteri, chiar dacă începuse un tratament cu medicamente, când vorbeam la telefon îmi dădeam seama,… boala evolua, ca un inamic ascuns în el, care îl omora încet-încet, fără să-i pese de tinerețea lui și de dorința sa de viață, de mine și relația pe care ne-o interzicea…
A început să vină mai rar, motiva că se simte rău, a devenit tot mai distant…
Plângea sufletul în mine, că nu pot să-l ajut, mă simțeam neputincioasă, dar ce să fac, ce aș fi putut face…
Relația se deteriora pentru că nu mai era speranță, acea susținere morală, psihică, decăzuse din lipsă de forță de a mai lupta pentru cauza iubirii…
Mi-a spus, într-un târziu, când ne-am întâlnit ultima oară (am venit eu la el), că a luat hotărârea să ne despărțim pentru că îi era frică să nu trec și eu prin același iad, să nu iau și eu boala, că nu se va căsători niciodată, că nu va avea copii, că nu va putea munci suficient… (și motiva că așa era mai bine pentru mine).
Pentru mine nu căsătoria sau copii erau importanși, ci să fiu alături de el, și așa aș fi rămas în continuare, dar nu știu nici eu cât…?
și uite așa s-a dus iubirea noastră… îmi spun și acum că nu am făcut prea multe pentru ea și pentru el, dar eram și mult prea copilă și nu prea știu ce aș fi putut face…..
A făcut acest gest final, disperat, tocmai ca să mă protejeze ? Iubește pe cineva și acum? cred că da…Sau altceva…, nici eu nu mai știu.
A durat cam 3 ani cu totul ( un an și jumătate de când am aflat că ara bolnav).
Eu nu l-am uitat, îi doresc și acum multă sănătate și forță, să lupte mai departe, căci ce e viața?.., doar o luptă, deci te luptă…, cu dragoste de ea, cu dor adânc și răvășitor…
Si s-a dus, dulce minune…
Floare albastră, floare albastră,
Totuși..este trist pe lume.. (M. Eminescu, floare albastră)
Dragostea consta în dorința de a da ceea ce este al tau altuia si de a simti fericirea acestuia ca si cum ar fi a ta. ( Emanuel Swedenborg) ; eu am simțit suferința lui ca și cum ar fi a mea… Iubirea înseamnă deci, a suferi, puțin știu însă să iubească, cu adevărat, deoarece toți fug de suferință…
Iubirea este singura modalitate de a înțelege altă ființă umană în miezul cel mai adânc al personalității sale. (Victor Frankel)