Oscarul este un spectacol. Cu rochii, cu discursuri, cu filme. De cele mai multe ori peliculele, daca nu prezinta o nota de senzational tabloid ( vezi competitia postmatrimoniala de anul trecut dintre James « Goliat » Cameron si Kathryn « David » Bigelow, respectiv Avatar si The Hurt Locker, terminata cu victoria darwiniana a celui slab) sunt undeva la coada, pentru ca nu ele se vad in duminica Oscarurilor, ci paietele, decolteurile, operele chirurgilor esteticieni si stomatologilor hollywoodieni, speechurile lacrimogene sau brodate cu glumite acide, pregatite de scenaristi cu ochelari grosi ( cliseu!) si simt al umorului (certitudine!) etc. Anul acesta Oscarurile sunt prezentate de James Franco si Anne Hathaway, cu alte cuvinte, cine e mai frumos sa treaca in fata !
Revenind la filme, atat cat permite un articol de pe un site nu tocmai imun la farmecele esteticului, sa zicem cate ceva ( maxim 50 de cuvinte) despre fiecare din productiile nominalizate in 2011 la categoria Cel mai Bun Film. Cum refuz sa vad un film acasa pana nu am certitudinea ca nu poate fi vazut la cinematograf, unele prezentari sunt bazate exclusiv pe trailerul peliculei. Si, ca sa nu fiu mediocru in ale superficialului, ofer si optiunea personala de invingator al categoriei, alfel zis, un prognostic.
Winter ‘s Bone in regia Debrei Granik, dublu premiat la Sundance ( inclusiv Marele Premiu) spune o poveste similara in elemente cu cea a primului film al lui Granik, elementele fiind familia in pragul imploziei, copii si parinti, cei din urma dependenti /distribuitori de droguri. Intens, dramatic, actual, la indemana.
True Grit al fratilor Coen, reuniti cu Jeff El Duderino Bridges pentru un western in care dialogurile si imaginea sunt sclipitoare, povestea subtire iar finalul scartaie a hibrid intre metafora si psihologie ieftina. Cel mai de succes film al fratilor in boxoffice-ul american, mult sub No country for old men.
Toy Story 3 de Lee Unkrich este dovada ca zece nominalizari la aceasta categorie sunt poate prea multe. Inca un film amuzant, dar ceva mai uzat si, exceptand trecerea la 3D, deloc revolutionar. Astept Toy Story X, cand Andy moare de batranete si jucariile sunt ingropate odata cu el.
Social Network de David Fincher, filmul pe care a trebuit sa il mai vad o data din cauza ca personajele vorbeau prea repede. Preferatul specialistilor la categoria de care vorbim, Facebook pelicula este o productie a timpului nostru, in care te poti regasi sau nu. De revazut si reapreciat cand mai trece isteria.
The King’s Speech al lui Tom Hooper este o poveste in doi, un rege si un actor ratat, care impreuna isi gasesc o voce, un sens, un destin. Un film emotionant, in stilul hollywoodian al dramelor bine vorbite si jucate, care exagereaza atat cat trebuie pentru a crede si a simti.
The Kids Are Alright de Lisa Cholodenko. Aveam regi, serifi, Mark Zuckerberg si jucarii, deci avem nevoie si de un cuplu de lesbiene pentru a demonstra caracterul all inclusive al Oscarurilor. Daca ele sunt Annette Bening (o actrita geniala!) si Julianne Moore, iar cheia e comica, nici nu e nevoie sa strangem prea tare din dinti. Nici noi, nici copiii, nici Academia.
Inception-ul lui Christopher Nolan este de fapt o colectie de filme structurate ca vis in vis in vis in vis…. Atfel zis, daca povestea e simpla si functioneaza pe principiul « eu sunt arhitect, unde e fata copiilor mei ? », macar structura sa fie complicata. Vizual interesant, altfel o noua buna ocazie de lacrimi de la Leonardo.
Black Swan al lui Darren Aronofsky, dovada ca si nebunii danseaza, nu-i asa ?! O epopee a luptei pentru complexitate in care Natalie Portman da tot ce poate iar camera se invarte de multe ori in jurul ei. Un film aproape 3D.
The Fighter de David O. Russell. Mark Walhberg mananca bataie la box, apoi se lasa, apoi se apuca din nou si iar mananca bataie, apoi toata lumea se bate si Walhberg e convins ca mai are o sansa sa bata si el. Si bate. Un film in care fratele lui Walhberg este Christian Bale, nominalizat si el ca actor in rol secundar. Un frate si jumatate.
127 Hours al lui Danny Boyle, inca un film dupa un caz real care a provocat senzatii de voma intense prin ce altceva decat realismul sau. Avandu-l ca protagonist pe insusi prezentatorul Oscarului 2011 si nominalizatul la cel mai bun actor in rol principal James Franco, 127 de ore este o poveste lunga despre o supravietuire partiala.
Daca mai existau dubii dupa citirea acestor prezentari, optiunea mea pentru Oscar este The King’s Speech. Facil poate, dar in acelasi timp motivat prin capacitatea de a provoca emotie, prin accentul pus pe actori si pe dialoguri, prin simplitate. Unul din cele doua filme, impreuna cu True Grit, care mi-au permis sa ma gandesc, sa caut si sa simt fara a ma resimti/ a fi abuzat. Gasesc in asta, ca sa citez un domn de la coada de bilete din miercurea portocalie, adevaratul grit