Iesind de la noul X-Men si incercand sa imi aranjez ideile, m-am intrebat dupa un timp daca toate cronicile mele incep sa sune la fel sau daca blockbusterul american nu poate face abstractie de la setul de reguli al productiei de succes. Nu m-am hotarat inca, dar…
Replicile bombastice («I can feel your agony!» tradus brutal «Iti pot simti agonia!» ori «Peace was never an option» autistic transpus in romana ca «Pacea nu a fost niciodata o optiune»), mise-en-scena care iti baga degetul in ochi pana la cot (personajele principale joaca sah pe treptele memorialului Lincoln, cu statuia de rigoare in fundal, discutand serios si drept despre ce trebuie facut), cantitatea de informatie livrata ca la McDonald’s, adica rapid si ultraprocesat, finalurile multiple incarcate de semnificatii pe steroizi sunt toate caracteristici ale oricarei productii «mari». Iar X-Men respecta cuviincios regulile.
Dupa cum ii spune si numele – First Class – noul episod din franciza X-Men o ia de la inceput, de pe la clasa intai. Adica de la Holocaust. Inventivitatea se lasa greu, Holocaustul fiind eterna vaca buna de muls, ca in mai toate productiile datate ori disperate dupa un conflict clar si puternic. Scenaristii au insa scuza ca insasi benzile desenate originare din anii ’60 contineau respectivul punct de pornire pentru istoria unuia dintre personajele principale, respectiv Magneto.
Rezumand, X-Men introduce pe rand pionii principali ai seriei si necesitatea acceptarii existentei acestora, rezultata din – si da, mama tuturor cliseelor loveste din nou ! – conflictul americano-sovietic, alimentat si dezamorsat de aceiasi X-men sau, cum ei insisi isi spun pana spre finalul filmului, mutanti. Trecand rapid prin cam toate tarile si de la un personaj la altul, scenariul tine de divizia moravuri usoare. Neaprofundand mai nimic, din teama de a nu plictisi, povestea transpare ca un fel de istorie a lumii mutante, in special, si a lumii in general, istorie in care tot si toate iti trec repede prin fata ochilor, ca in genericul de la Teleenciclopedie.
Desi filmul pacatuieste plenar in locurile comune, reuseste sa revigoreze o serie cam lesinata printr-o distributie bine aleasa – tandemul Charles Xavier / Professor X – Magneto functioneaza foarte bine prin relatia dintre James McAvoy si Michael Fassebender (variantele tinere de Patrick Stewart si Ian McKellen, cu care de altfel fizic au X in comun), Fassbender croind un personaj credibil si puternic, desi din povestea sa nu mai lipseau decat niste caini care sa il muste de rear-end. Un alt atú al peliculei tine tot de distributie, si anume Kevin Bacon, acest Sigourney Weaver masculin, a carui abilitate actoriceasca si aspect il justifica perfect in rolul de personaj negativ absolut, capabil sa absoarba energia din jur si sa ramana astfel vesnic tanar – nu imi vine in minte niciun alt actor care sa poarte o pereche de favoriti si 20 de ani post-razboi in plus de parca nimic rau nu s-ar fi intamplat.
Personajele lui James McAvoy si Kevin Bacon / Sebastien Shaw in chip de descoperitori si sustinatori ai omului X, reprezinta doua conceptii opuse si astfel insusi conflictul ideologic al intregii pelicule – daca primul isi doreste integrarea mutantilor in lumea « normala » printr-o sustinere a diversitatii, Bacon are o abordare nazista, vazandu-i pe X-Men ca pe o noua generatie, una ce trebuie sa elimine depasita colectie a oamenilor obisnuiti. Filmul abunda in conflicte (de la cel sovieto-american si cel intre omul nou si vechi, la cele personale, ce tin de trecut, convingeri, constiinta de sine). X-Men, in dorinta pastrarii ideii de baza a supereroului tolerant (cu ceilalti si cu sine), produce si aberatii, cum ar fi sloganul « Mutant si mandru ». Totul insa pentru o cauza buna.
Concluzionand, X-Men First Class nu sare departe de trunchi, dar sare. Nu este memorabil in bine dar nu exceleaza nici in rau. Uita de X-oameni carora le dedica un spatiu serios in partea de inceput a filmului (Emma Fros t / January Jones) dar creaza si eroi valabili si relatii ceva mai de substrat decat norma blockbusterului. Atasamentul fata de personaje ramane marele merit al peliculei si ceea ce va justifica un probabil nou episod al seriei. In plan muzical, pentru o categorie a publicului, justificarea vine si din noul single Take That, Love Love, asta ca nu cumva sa poata spune cineva ca X-Men: First Class nu are chiar de toate.
2 comentarii