ALEXANDRA ARES este critic de teatru, antreprenor cultural si scriitor roman stabilit in SUA, unde a publicat mai multe romane de succes, “Viata mea pe net” (titlu original “My Life on Craiglist”) fiind recent tradus la Ed. Polirom (pret: 22,95 lei). ALEXANDRA ARES i-a acordat un interviu in exclusivitate lui Dan-Silviu Boerescu, interviu publicat partial in editia TABU de martie.
Iata interviul integral:Personajul din romanul tău “Viaţa mea pe internet” (recent tradusă la Polirom) ajunge să trăiască efectiv online, pe un site de dating, într-o disperată încercare de supravieţuireşi o mereu căutată asumare a adevăratei identităţi. Este această pseudo Bridget Jones de New York o “Visătoare” (precum protagonista altui roman al tău -“The Dream Junkies”) sau o femeie adaptată realităţilor contemporane?
Când scriu un roman nou încerc să găsesc nu numai un story interesant, dar şi un fenomen social şi psihologic aflat în avangardă, în germene în psihicul şi în vieţile tuturor…ceva de care toată lumea e conştientă şi totuşi ceva care nu este încă recunoscut în mod public. În romanul Visătoarele, scris în 2005-2006 şi publicat tot la Polirom în 2008, acest lucru era căutarea de sine a unei imigrante românce pe fundalul decăderii visului american şi a unor greutăţi sociale ‘ascunse sub preş’care abia în anul 2010 au izbucnit la suprafaţăîn discursul public american prin mişcarea Occupy Wall Street, care apoi s-a şi extins la Occupy (Everything). În noul meu roman Viaţa mea pe net (My Life on Craigslist) tema care m-a fascinat a fost mutarea experienţei sociale pe internet. Reţelele sociale ca Facebook şi My Space au transferat socializarea şi prietenia în plan virtual, Amazon şi Ebay au mutat experienţa comercială pe internet, ziarele au mutat experienţa cititului pe internet. Am ales website-ul Craigslist care încă nu există în România dar care are 50 de milioane de utilizatori unici pe lună,şi filiale din toate oraşele din America şiîn zeci de ţări, pentru că încapsulează totul: şi dating-ul şi prietenia şi anunţurile de vânzare cumpărare şi bursa de job-uri — totul gratis. Mi s-a părut interesant săaleg o tânără fată, americancă get beget de data asta, care este lovităde recesiune şi pusă în situaţia de a-şi trăi în mod virtual toate palierele existenţei pe Craigslist, pentru căe singurul lucru pe care şi-l permite. O altă temă explorată în acest roman este promiscuitatea ascunsă a societaţii americane care a atins nişte cote greu de bănuit atunci când ne uităm la aparenţele frumoase. În fine, în ultimul meu roman, The Other Girl, scris anul trecut şi care sper săse publice anul viitor tot la Polirom, explorez ultimele tabuuri dintre bărbaţii şi femeile din ziua de azi, şi lupta surdă dintre sexe, bărbaţii care vor să îşi păstreze privilegiile, de exemplu acela de a se căsători sau a fi în relaţii cu femei mult mai tinere, mai suple şi mai frumoase, şi de a stigmatiza social femeile care ar dori să procedeze la fel, şi femeile moderne care, după ce şi-au cucerit independenţa economică, educaţională şi intelectuală îşi dau seama că iubesc frumuseţea fizică, tinereţea şi aventura la fel ca şi bărbatul, şi că această discriminare este absurdă şi depaşită. Dar să revin la Emily Thompson, eroina din Viaţa mea pe net. E o fată de 25 de ani care vine la New York dintr-o localitate mică şi îndepărtată la graniţa cu Canada având iniţial cele mai bune intenţii de a se adapta şi de a se realiza şi de a fi la fel ca ceilalţi new yorkezi. Lovită de recesiune şi de o bruscă singurătate, Emily descoperă prin intermediul internetului jungla ascunsăa New York-ului, dăde necaz, şiîn final decide să nu se înregimenteze. Spre deosebire de Bridget Jones (din the Bridget Jones Diary, cu care romanul meu a fost comparat) care în final îşi găseşte ‘salvarea’ prin căsătoria cu un bărbat chipeş şi bogat, Emily Thompson reprezintă generaţia de după Bridget Jonesin care tânără face singură banii şi îşi găseşte ‘salvarea’ prin descoperirea vocaţiei. Evident, există şi un love interest, dar acest bărbat nu este trofeul, aşa cum a fost in Bridget Jones. Trofeul este mai degrabăEmily, care are discreţia să ascundă acest lucru pe parcursul relaţiei cu acest tip; ce contează e ideea de a întalni un suflet pereche, chiar dacăaceastărelaţie frumoasănu se va termina prin căsătorie şi happily every after şi va avea un caracter finit. Din acest punct de vedere, finalul romanului meu este deschis.
Când ai părasit România, în 1998, pentru a te stabili pe Coasta de Est, tu erai o”visătoare” sau încercai să te adaptezi din mers realităţilor unei lumi în mişcare?
O întrebare interesantă.Se spune căla tinereţe oamenii sunt rebeli şi la maturitate conservatori. Eu am avut un traseu invers. Când am plecat din Romania eram, din punct de vedere cultural, cât se poate de elitistăşi cu o experienţă de viaţă invers proporţională cu experienţa literară. Chiar priveam cu oarecare dispreţideea căo operă literară ar trebui să fie uşor de parcurs, să te ţină cu sufletul la gură şi să respire viaţă şi emoţie. Credeam ca toată generaţia din care veneam, că opera literară trebuie să respire propoziţii elaborate şi imagini preţioase într-un fel de dicteu automat în loc de construcţie. Am fost uimită de pildă când am văzut că fostul meu soţ a lăcrimat la un spectacol de teatru pe Broadway, Mizerabilii…Adaptarea la stilul american de viaţăşi de cultură a fost foarte grea, şi a durat mulţi ani, pot spune că nici acum nu s-a produs complet. Mi s-a părutşi încă mi se pare un loc extrem de competitivşi interesant. Ce este diferit în America este căexista o pătură largă de oameni super deştepţi, originali, chiar inovatori, cu diverse facultăţi, excelenţi în profesie, care au însă o cultură generală clasică, de tip European, extrem de limitatăsau cu totul inexistentă.Aceasta este categoria care trebuie captată pentru orice succes de tip mainstream. De aceea trebuie găsit numitorul comun, esenţa umană la care vibrează aceşti oameni, care vin din toate rasele şi culturile lumii, o esenţădezbrăcată de aluzii culturale — pentru că, nu-i aşa, aluzia culturală ţine de nation state, este altfel în România decat în India sau în Japonia — sau mari subtilităţi. Un alt lucru diferit faţăde România, este cătot ce ţine de entertainment, de la roman la film, este o industrie super dezvoltată care se ghidează după reguli minuţios detailate care se învaţă în şcoli, la mastere, în cărţi de specialitate şi workshop-uri. În România noi învăţăm la facultate – cel puţin pe vremea mea – diferite istorii: istoria teatrului, istoria romanului, istoria filozofiei, sau de pildă istoria ceasurilor. Ca să parafrazez, în America înveţi cu mare precizie cum se fac diferite tipuri de ceasuri şi cum se evită clişeul pentru a face un ceas nou şi original care să se vandă şi care să răspundă unei nevoi de care publicul nici nu era conştient că o are. Partea istoricăe minimă, şi subordonată scopului practic. O altă deosebire culturală este că în SUA se consideră de bun simţ să scrii despre lucruri serioase în a lighthearted way — de la Maureen Dowd, celebra eseistă din The New York Times care a luat premiul Pulitzer, până la Saviana Stănescu, ca să dau exemplul unei alte romance care scrie în SUA. Seriozitatea excesivăşi pompozitatea stilisticăîi plictiseşte de moarte pe americani, de aceea postmodernismul nu a prins acolo; în timp ce în România stilul american ‘uşor’poate părea simplist. Înţeleg că la noi multă lume cumpără cărţi recomandate de corifeii criticii sau de establishment pe care le începe dar nu le termină.În America acest lucru e riscant, pentru căorice carte se poate înapoia cât timp ai păstrat bonul şi cartea e în stare bună. Deci, provocarea autorilor este să scrie romane care săse vândă şi care, după ce au fost răsfoite, să nu fie date înapoi pentru că cititorii s-au plictisit după primele 30-50 de pagini. Cititorul trebuie săciteascăo carte până la sfârşit fără efort, să simtă că a meritat întreaga lectură, şi că este fair săpăstreze cartea. De aici obsesia publicistică nr. 1 peste ocean este ca fiecare roman săfie a page turner.
În România ai fost om de teatru şi televiziune. În America, ai lucrat la ONU şi CBS, eşti scriitor profesionist, producătorşi antreprenor media.Cât e în aceste preocupări pasiune şi cât e încercare de supravieţuire? La ce renunţi şi ce caştigi atunci când schimbi radical sistemul propriei vieţi?
Da, am lucrat în instituţii foarte mari pe posturi destul de bune, dar aceşti coloşi mi-au creat senzaţia de limitare severă. Culmea este că din toate job-urile pe care le-am avut, singurul care mi-a plăcut a fost la TVR,la Departamentul Teatru-Film când lucram mai mult sau mai puţin pe proiecte, deşi aveam un salariu mizerabil de 100 de dolari pe lună.Evident regret siguranţa financiarăşi prestigiul dat de aceste instituţii mari şi poate la un moment dat o sămă întorc în sistem. Pe cont propriu, când lucrezi pe proiect, sky is the limit. Au existat momente în viaţamea când, deşi totul era ok în afară, job-ul la ONU sau la CBS, banii, etc., nu puteam sădorm noaptea pentru căştiam că trebuie să fac altceva, chiar dacă pierdeam şi riscam tot ce clădisem pe plan material.
Cum se trăieşte la New York din proiecte culturale independente, oarecum paralele cu mainstream-ul?
E un fel de mers pe sârmă fără plasă. Depinde de nivelul la care te afli, şi de cât de vandabil este produsul tău cultural, pentru căîn SUA nu există mentalitatea europeană de ‘artist sau intelectual asistat de stat’ — decât dacăstatul are şi el cumva de profitat. Dar pentru a ajunge sus, trebuie să începi de jos, şi este foarte important săîţi creezi un track record. Pentru asta nu trebuie să aştepţi să îţi ofere oportunităţile alţii. Şi în România am început să public la o editură minusculă şi am ajuns să public la Polirom, care este o editură privată care plăteşte şi traducerea din engleză în două colecţii cu cele mai cunoscute nume de women fiction authors din lume. În momentul când ai un track record oamenii pot să citeasca sau să te vadă (pe film, teatru) şi să decidă singuri dacă îi captează. Este un act de mare curaj, pentru că nu există garanţii de succes, doar garanţia unui efort imens.
Ce reprezintă firma ta Smart Filmz?
Smart Filmz este o firmăpe acţiuni pe care am creat-o pentru realizarea comediei romantice pe care am scris-o Men Heaven sau Paradisul bărbaţilor. Desfăşor şi acţiuni de consultanţă pe film şi TV pentru producători independenţi de filme care doresc să filmeze în Europa, şi pentru producători europeni sau americani din afara New York-ului care doresc o persoană de legatură la NewYork pentru recrutare de actori, agenţi, sau pur şi simplu vor o mică reprezentantă la New York pentru un anume proiect sau eveniment.
Dar publicaţia online pe care o conduci – The Manhattan Chronicles?
Manhattan Chronicles este un magazin literar on line, pornit de la un blog mai vechi, pe care l-am creat pentru a fi un forum pentru scriitori tineri şi păreri neconvenţionale despre lume şi viaţă. Îmi dă oportunitatea să îmi creez un stil aparte, aşa cum doresc eu, şi să nu fac compromisuri. Jurnalismulîn SUA înseamnă în mare parte articole de 700 de cuvinte care sunt într-o majoritate covârşitoare, politically correct. Chiar şi o mare parte dintre ‘rebeli’ sună cam la fel, glorificând violenţa, drogurile, sexul, ghetourile, şi lipsa de valori într-o manieră care nu mai şochează pe nimeni, făcând ca underground-ul să devină un loc comun; cam ca rapperii şmecheri sau supăraţi din fiecare videoclip.
Care dintre proiectele tale americane are/au şansa de actualizare şiîn România?
Mi-aş dori foarte mult să regizez un film american pe un scenariu pe care l-am scris, Men Heaven, despre 3 americani care vin în România plini de prejudecăţi că e cenuşie şi urâtă, petrec un August fabulos în Bucureşti şi prin ţară şi în final îşi schimbă vieţile. O comedie romantică cu potenţial de box office în limba engleză dar cu acţiunea 90% în România. Din păcate m-am lovit de două obstacole. 1) Contractele româneşti nu seamănă cu cele standard din industria filmului american, foarte mult risc se pune în cârca scenaristului sau a regizorului – excedând valoarea banilor care îi primeşti ca drept de autor – asta în loc să se meargă pe sistemul de a plati un bond insurance…Astfel am pierdut un investitor care ar fi adus $500,000 la una din casele de film de la noi… 2) Sistemul pe puncte promovat acum de CNC încurajează filmul de festival, drama, adresat unor elite, dar care are un succes mic la publicul de mall care doreşte good entertainment. Cred că România are în acest moment un potenţial extraordinar de a face filme comerciale – în sensul bun al cuvantului – şi sper ca legislaţia românească pe film să se schimbe şi să sprijine mai mult producţia filmelor care prezintă România şi cu părţile ei frumoase şi cosmompolite. Poate prin creaţia unei sesiuni CNC separate, sau a unui fond separat, cu alte reguli, o dată pe an? Ce ar fi un New York făra filmele lui Woody Allen, Sex and the City sau Seinfeld? Şi ei au început de la zero. Filme gen Moartea domnului Lăzărescusau altele de acest tip, au câştigat o atenţie internaţională de critică extraordinară, dar mă îndoiesc că există vreun occidental care se gândeşte să vină în România în vacanţă după ce iese de la aceste filme. Momentan România este doar o destinaţie de outsourcing pe film străin, echipe americane vin să filmeze aici filme care chipurile au loc în America sau în alte ţărişi perioade istorice. Este un lucru foarte bun, dar nu suficient. Trebuie ca guvernul să găsească pârghii legale pentru credite, sponsorizări,înlesniri fiscale şi garanturi de la diverse instituţii (primăria capitalei, ministerul turismului, CNC) care să sprijine şi filmele de limba engleză în care acţiunea se petrece în România; de asemenea să ofere înlesniri pentru investitorii români privaţi. În SUA dacă un investitor privat cumpară o acţiune (sau mai multe) în societatea creată pentru realizarea unui film şi pierde banii — pentru că investiţia în film e riscantă şi multe filme nu recuperează investiţia iniţială– investitorul îşi poate deduce banii pierduţi de la impozitul global pe venit la sfârşitul anului. Ar fi extraordinar să se facă o legislaţie similară şi în România pentru încurajarea investiţiilor private în film. Trebuie să înţelegem un lucru simplu: pentru ca cineva din afară să vină în România să filmeze un film cu acţiunea în România trebuie să existe înlesniri şi sponsorizări. Marele avantaj al statului este căinvestiţia directă sau indirectăîn copyright-ul unui film care prezintă România frumoasă şi care se va difuza în SUA sau peste tot în lume, este o investiţie în perpetuitate, se creeaza un film, un bun, care va exista în librăriile de film ale lumii în perpetuitate şi fiecare redifuzare va fi ca un advertorial de primă clasă pentru România. Am avut oferte de la investitori americani care mi-au propus să schimb acţiunea din România în Caraibe, sau săfilmez în diverse state din SUA şi Canada care oferă mari înlesniri financiare producătorilor. Am refuzat pentru că încă mi-aş dori foarte mult să fac primul, sau unul din primele filme româneşti, de acest gen, care să arate părţile cool ale României.
Ce nu puteai săfaci în România şi faci în SUA?
În primul rând, în SUA m-am descoperit ca femeie într-un mod în care nu cred căaş fi putut în România unde societatea e încă destul de misogină. Să vă dau un exemplu. Când aveam 17 ani i-am spus regizorului Alexandru Tocilescu că mi-aş dori să fac regia de film. Mi-a răspuns dur si dispreţuitor, spunându-mi că o femeie nu poate fi regizor de film pentru că este indisponibilă câteva zile pe lună…După care, un cor de bărbaţi din establishmentul artistic de atunci mi-a spus că oricum trebuie să aştept şi să acumulez experienţă de viaţă. Aşa că am dat la teatrologie, iar colegii mei de generaţie de sex masculin, Radu Muntean şi Tudor Giurgiu de pildă,au mers înainte la regie de film, fără să se ingrijoreze că nu au sexul potrivit sau experienţa de viaţănecesară (la 18 ani). În SUA, ca femeie este super ok să regizezi film, chiar dacă nu ai studii de regie ci ai experienţa artisticătranferabilăca actor, dramaturg, scenarist, scriitor, video artist, pictor şi chiar dacă vii dintr-un mediu total diferit. Este super ok săfaci orice face un bărbat. Singurul loc inaccesibil femeilor a rămas Casa Albă. În momentul când reuşeşti lumea nu se întreabă automat ca în România, ce pile a avut proasta aia sau cu cine s-a culcat. Locul femeii în SUA nu e la cratiţă şi jumătate din mamele celor din generaţia mea nu ştiu să gătească. Nu există nici o diviziune a muncii pe sexe ca la noi. Mulţi bărbaţi cos, gătesc, spală rufe, vase şi fac curat, chiar mai bine şi mai des decât multe femei. Ambele sexe se respectă,sunt independente şiself-sufficient.
Ce nu poţi să faci peste Ocean dar crezi că ai putea realiza aici?
Multe…Este avantajul ţării mici faţă de ţara mare. Şi avantajul unei societaţi tinere faţăde o societate aflatădincolo de maturitate. Şi anume competiţia este mult, mult mai mică,lucrurile se pot întâmpla mult mai rapid şi mai uşor. Vă dau un exemplu, acum 10 ani la New York, l-am prezentat pe Eugen Şerbănescu, pe atunci consul general la New York, unui vice-preşedinte la ABC News, care l-a intrebat la ce consulate din lume fusese consul în trecut. Şerbănescu i-a răspuns că era la primul post de consul, la care amicul meu, vice-preşedinte la ABC a exclamat, “Ciudat, în mod normal New York-ul ar trebui să reprezinte ultimul consulat, un apogeu de carieră”. Totul se întamplă mult mai greu şi mai lent în SUA… reporterii pe care îi vedem la televiziunile din Bucureşti sunt mai toţi sub 30 de ani. La New York, majoritatea au peste 50 de ani, şi mulţi prezentatori au între 60 şi 75 de ani. La celebra emisiune “60 Minutes” toţi corespondenţii au peste 60 de ani şi umoristul Andy Rooney (intrat la 58 de ani) a lucrat până la 92 de ani când a murit. Barbara Walters are încă o emisiune foarte populară, The View, la 81 de ani. Majoriatea oamenilor de televiziune încep într-un oraş mic şi înaintează din an în an la o ‘piaţă’ (un oraş) mai mare. Sunt cam 250 de pieţe, deci faceţi socoteala. Când eşti obişnuit cu sistemul mai dinamic din România, este foarte greu sănu remarci cât de important este acest avantaj. Şi eu am beneficiat din plin de el, când am avut şansa să fac primele filme documentare de 60 şi 90 de minute în TVR când eram încă în facultate (la Academia de Teatru şi Film.) În SUA procesul s-a îngreunat dincolo de limitele rezonabile, sunt enorm de mulţi gate-keepers; doar iniţiativa privatănouă–startup-urile– merg repede.
Descrie o zi obişnuită la New York. Ce face Alexandra timp de 24 ore?
Stau la etajul 31 într-un bloc foarte frumos de pe Upper East Side, cu portar şi tot tacâmul unui high-rise de lux, în apropiere de muzeul Guggenheim.În rest, trăiesc retrasă şi destul de spartan, ca o studentă. Muncesc foarte mult la lucruri care aduc puţini bani, încerc să mă plimb zilnic prin Central Park, care e la 5 minute de mine, merg la sală,care e la etajul 40 în clădirea în care locuiesc, şi mai nou, îmi dedic 90% din timp pe marketing, chestiuni administrative şi pe ‘supravieţuire’– doar 10% din timp pe creaţie propriu-zisă. Citesc mult, nu mă uit aproape deloc la televizor, dar văd foarte multe filme. Când pot, sar în avion şi vin în România să îmi văd familia. Sunt perioade când mă încarc şi mă odihnesc, perioade când sunt foarte descurajată, şi perioade pline de entuziasm când simt că am ceva de spus şi mă apuc de un nou proiect.
Pune-ţi singură o întrebare!
Ce am învăţat din experienţa de până acum? Am învăţat că gusturile artistice şi literare sunt foarte diferite şi că lumea este mult mai diversă şi mai mare decat credeam, că este loc pentru toată lumea, şi că doar rareori un artist sau un produs cultural poate săplacătuturor. Când acest lucru se intamplă,ca în fenomenul Harry Potter sau în piesele lui William Shakespeare, este fantastic. Nimeni nu deţine adevărul şi autoritatea absolută. Este un adevăr aparent simplu, dar venind dintr-o societate omogenăca cea românească, unde toţi avem – mai mult sau mai puţin – aceeaşi rasă, religie, istorie, tradiţii, şi gusturi (cam ca mâncarea românească care are foarte puţine feluri de mâncare) mi-a luat un timp să îl digerez. Foarte mulţi oameni descoperă o mişcare literară în adolescenţă şi o vor iubi cu pasiune toată viaţa, aşa cum descoperirea unui brand comercial de foarte tânăr garantează o loialitate de lungă durată, dar această alegere rezultă în ochelari de cal faţă de tendinţele şi curentele ulterioare. De asemenea am învăţat că există o tendinţă accentuată de separare a gustului literar feminin de cel masculin, şi că gustul literar masculin încă prevalează, pentru că bărbaţii reprezintă majoritatea în jurii şi critică literară, în timp ce literatura feminină este încă marginalizată şi luată peste picior. Pe scurt, o temă masculină, foarte importantă dar realizată defectuos, cu multe paranteze, pompozităţişi lungimi, este deseori preferatăde critici şi jurii unei teme ‘minore’realizatăimpecabil şi fără grandomanie. Pur şi simplu, în general bărbaţii preferă un anumit tip de literatură, axat pe acţiune sau pe idei şi limbaj şi problematică masculină, iar femeile vibrează mult mai mult la emoţie, şi la preocupările feminine; ori arta presupune un proces de identificare. Ne căutăm pe noi înşine în orice citim. Ne identificăm cu ceva în măsura în care avem afinitatea interioară, experienţa de viaţă şi cunoştiinţele necesare pentru a face o evaluare corectă.În prezent în SUA femeile citesc mai mult ca bărbaţii şi reprezintă o ‘piaţă’ din ce în ce mai importantă. Trăim vremuri extrem de interesante, poate chiar o întoarcere lentăla un neo-matriarhat.
Ai intrat vreodată pe un site de dating – să zicem chiar Craiglist – şi din alte motive decât cele legate de documentarea pentru roman?
Da, de multe ori. În SUA, on line dating este un sport naţional şi o modalitate de a cunoaşte multă lume interesantă pe care altfel nu ai avea nici un prilej să o cunoşti. Prima oară când am intrat pe un asemenea site, acum 10 ani, după divorţ,am primit 400 de răspunsuri în două ore. Şi în România online dating-ul a pătruns cu succes. Fratele meu Darie care locuieşte în Bucureşti şi-a găsit soţia pe internet. De aceea cred că mulţi cititori şi cititoare o să se amuze cu Viaţa mea pe net!
1 comentariu