„Lizoanca la 11 ani” se citeşte pe nerăsuflate. Nu doar datorită poveştii şocante – fata de 11 ani care a umplut un sat de sifilis – ci, în primul rând, datorită abilităţii prozatoarei Doina Ruşti de a construi o frescă socială de un realism uluitor şi de a motiva şi cele mai stupefiante gesturi ale personajelor printr-o fineţe psihologică de-a dreptul feminină – dacă mi-e permis să discriminez pozitiv. Nu e de mirare că a câştigat Premiul Academiei Române. M-am întâlnit cu Doina într-un mic restaurant cu aer retro, să-mi povestească despre carte, despre dozajul documentare – ficţiune şi despre scandalul mediatic care a urmat.
TABU: Te atrag subiectele controversate?
DOINA RUŞTI: Există atracţii maladive care otrăvesc uneori o lume. Nu mă interesează cazurile cu pedofili, ucigaşi în serie, sadomasochişti, zoofili etc., cu toate că ele sunt productive pentru literatură. Mi-aduc aminte si acum paginile faulkneriene în care e descrisă pasiunea lui Isaac Snopes pentru vaca bietului Houston! Dar ar fi epigonic să mai descriu şi eu capra mea.
Şi atunci, ai pornit de la un caz real.
Da, a fost acel caz, al fetiţei dintr-un mic sat moldovenesc, atât de mediatizat de tabloide. Iar ceea ce m-a indignat pe mine şi m-a determinat să scriu despre asta a fost modul în care percepeau oamenii povestea. Era incredibil! O grămadă de oameni maturi abuzează sexual un copil, iar dacă în urma acestui abuz, se răspândeşte sifilisul, ei învinovăţesc copilul! Iar acest caz nu a fost unicul. În perioada aia apăruseră o mulţime de ştiri cu fetiţe care se prostituau din sărăcie. Iar vârsta de 11 ani revenea obsesiv.
Şi în cartea ta, vârsta de 11 ani revine obsesiv. Întâi suntem oripilaţi de monştrii care îi fac rău Lizoancăi, apoi ne porţi înapoi în istoria subiectivă a fiecăruia dintre ei şi descoperim că fiecare a avut câte o experienţă traumatizantă la 11 ani. Nu ai ales întâmplător această vârstă, nu?
La 11 ani, mi-am pierdut tatăl. A fost omorât practic, datorită originilor nesănătoase, de către securişti. Familia mea s-a lansat într-o odisee a revanşei, a căutării dreptăţii; eu am înţeles cumva că nu e calea corectă, că, dimpotrivă, e cazul să mergi mai departe. Şi am plecat la Iaşi, unde am locuit la o bună prietenă de familie, iar după ce aceasta a reuşit să fugă în străinătate, am stat singură şi am făcut facultatea de filologie. Eram foarte neîncrezătoare, suspicioasă, vedeam în toată lumea câte un duşman.
Ce uimeşte în cartea ta e documentarea aproape jurnalistică. Ţăranii par rupţi de pe coclaurii patriei, mentalitatea lor idem. Ai făcut teren, ai fost în satul Lizoancăi?
Faptul că sunt profesor la o facultate de film presupune multe dintre lucrurile care-ţi trebuie ca jurnalist. Am recurs de multe ori la anchetă, la documentare directă. Nu am fost în satul vasluian de unde se trage fetiţa reală, dar am avut de filmat la Podul Doamnei, un cătun uitat de Dumnezeu din judeţul Giurgiu, pe malul Neajlovului, la 25 de kilometri de Bucureşti. Chit că aparţine de comuna Clejani, e la o anumită distanţă de aceasta şi pare rupt de lume. I-am lăsat pe oameni să-şi spună poveştile şi i-am ascultat. Şi personajele s-au conturat cumva de la sine.
Dincolo de abuzul sec, brutal, ţărănesc, la care o supun cei mai mulţi săteni, Lizoanca are o relaţie aparte cu Greblă-cel-tânăr, cârciumarul de 35 de ani. Aproape că e o poveste de dragoste. Cu tandreţe, compasiune, tot tacâmul.
Şi pedofilii au dreptul la o poveste de dragoste, nu? (Zâmbeşte.) Serios vorbind, există pedofili sincer îndrăgostiţi de victimele lor, pe care le tratează cu toată delicateţea şi pasiunea unei iubiri adevărate. Evident, asta nu justifică abuzul şi nu îl face mai onorabil.
Ai mai adus un personaj paralel, cumva antitetic cu Lizoanca, o cântăreaţă-copil, Trestiana, răsfăţată, iubită, mereu elegantă, copilul perfect. La sfârşit, însă, reiese că şi Trestiana era abuzată de tatăl ei. E o încercare de a sugera că întreaga lume e un loc corupt, iar inocenţa nu are nicio şansă?
Haha, nu. Trestiana apare ca un ideal al Lizoancăi, povestea ei nu mă interesează în sine. Şi, dată fiind existenţa asta trăită după un sistem de valori complet greşit, voiam să arăt că şi idealul Lizoancăi e unul eronat. Am avut o mătuşă care moştenise o bijuterie veche, din aur de 24 de carate. Cu toate că auzise de la multă lume despre valoarea obiectului, ea îl considera inestetic şi într-o zi l-a transformat în două verighete de câte 14 carate.
Cum ai supravieţuit scandalului mediatic?
Greu. Pe de o parte, era inepţia acuzaţiilor care mi se aduceau. Lumea venea cu o listă de neconcordanţe între cazul real şi cel din carte. Apoi: „Deci, ai minţit când ai zis că te-ai inspirat din cazul real”. Pe scurt, oameni care ratează însuşi sensul termenului „ficţiune”. Pe de alta, erau telefoanele de ameninţare, la care nu mai puteai reacţiona chiar atât de degajat. Chit că, pe termen lung, valul ăla imens de publicitate negativă a contribuit imens la celebritatea şi succesul comercial al cărţii, nu cred că aş suporta să mai trec o dată prin aşa ceva.
15 comentarii