Unul dintre cele mai inovativi şi curajoşi coregrafi tineri ai Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti, Andreea Novac îşi reia pe 31 martie spectacolul Dance a Playful Body”, cu actorul Istvan Teglas în rolul principal, la Studio UNESCO. Cu acest prilej, nu ne-am putut abţine să n-o descoasem cum e cu dansul contemporan şi, mai ales, cum a fost să-l dezbrace pe băiatul ăsta frumos.
TABU: Să începem abrupt. Nu te sperie numărul mic al românilor interesaţi de dans contemporan?
ANDREEA NOVAC: Nu. Cred că lucrurile se pot schimba. Dansul contemporan mi se pare arta cea mai proaspătă
şi cu cel mai puternic suflu de schimbare. Publicul se construieşte în timp. Deocamdată, n-avem sute de ani în spate, aşa cum are teatrul.
Ce poate face un coregraf ca tine, să atragă publicul?
Hmm. La întrebarea asta nu ştiu cum să-ţi răspund, să nu par arogantă.
Dar, te rog, fii arogantă.
Adevărul e că nu mă gândesc la public când fac o piesă nouă. Mi s-ar părea nedrept şi limitativ – şi pentru mine şi pentru ei.
Cum aşa?
Nu vreau să creez după reţete şi să bat drumuri cunoscute şi verificate. Pe mine nu mă îmbogăţeşte cu nimic alta. La fel, publicul nu trebuie să intre într-o sală de spectacol ştiind deja ce vor să vadă. Ce rost ar avea?
Să te gândeşti la receptor e totuna cu a aplica o reţetă?
Nu. Dar să construieşti spectacole care să placă e simplu.
Crezi că e simplu?
Să construieşti spectacole care să placă, da. Să construieşti spectacole bune, nu.
Hai să vorbim despre spectacolul pe care-l prezinţi acum, Dance a Playful Body. E un spectacol bun?
Evident.
Şi e un spectacol care să placă?
Şi asta. Dar motivele pentru care place sunt foarte diverse.
Despre ce vorbeşte spectacolul?
Despre corp. Despre un corp prin care se succed în mare viteză stări, senzaţii, situaţii. Asta e o calitate pe care am văzut-o şi am vrut să o exploatez în Istvan Teglas. Corpul lui trece foarte uşor de la cotidian la abstract şi invers.
Ai avut ideea unui spectacol despre corp înainte de a-l cunoaşte pe Istvan sau de la el ţi-a venit?
Corpul m-a preocupat întotdeauna. Toate spectacolele mele de până acum sunt despre corp. Dar cu Istvan mi-am permis / mi-a permis să caut mai mult, mai adânc.
Nu e monoton să explorezi o singură temă?
Ba da. 🙂 Spectacolele abordează corpul, dar în moduri diferite. Viitorul meu spectacol lucrează cu corpul spectatorului.
Interesant. Cum faci asta?
Încerc să produc mişcare în spectator. După reacţii, chiar reuşesc. Mă bazez pe kinestezie. Ceea ce înseamnă că putem simţi mişcarea, fără să o executăm concret.
De unde şi glumele kinestezice, de genul: Eu aici te trec bifată. Serios, revenind la spectacolul pe care urmează să-l vedem pe 31 martie, cum abordezi corpul artistului?
Când l-am construit, mă interesa graniţa dintre corpul comun – cel aflat în situaţii obişnuite, implicat în acţiuni cotidiene – şi corpul simbol – corpul-idee. De aceea am şi ales nuditatea. Asta face spectacolul: jonglează între foarte personal şi abstract, între un act teribil de intim şi o modalitate ironică de a vedea corpul perfect.
Cât de greu a fost să-l dezbraci pe Istvan? Pe exterior, respectiv pe interior?
A fost tare greu lucrul la spectacolul ăsta. Am vrut să renunţ în fiecare zi. Dar asta nu avea legătură cu nuditatea, nici măcar nu ne-am gândit la asta. Nu-l percep dezbrăcat pe Istvan, pentru că nuditatea nu e în sine. Abia târziu am înţeles cu câtă încredere m-a investit de fapt.
Unde aţi fost cel mai bine primiţi?
L-am jucat întâi la Bacău, unde l-am şi creat, într-un program de rezidenţiat artistic. L-am jucat în Bucureşti, în ţară şi peste hotare, şi a fost bine primit peste tot. Anul trecut, l-am dat şi la Teatrul Naţional, iar asta a fost ca o piatră de încercare. În primul rând stăteau două bunicuţe. Eu m-am aşteptat să se ridice şi să plece ofensate, la primul semn de nuditate. Dar au rămas până la capăt şi le-am auzit vorbind când ieşeau “sărăcuţul, ce greu i-o fi fost să stea în cap!”.
Foto: Cristian Crisbasan
1 comentariu