Îmi şi imaginez o discuţie de familie: “Mamă, dă-mi şi mie bani, să mă duc la Batman.” “Nu, fiule, nu la Batman. La Batman văzut de Christopher Nolan. E cu totul altceva.”
Într-adevăr, trilogia Batman realizată de Christopher Nolan, începând cu… Începuturile din 2005 şi continuând cu The Dark Knight (Dumnezeu să te odihnească, Heath Ledger, ai meritat Oscarul ăla postum cu vârf şi îndesat) îşi găseşte o încheiere pe măsură în acest ultim film, care îmbină arsenalul filmelor de acţiune şi tot ce are tehnologia mai bun de oferit, pe de o parte, cu o subtilă parodie a tuturor mişcărilor de tip Occupy şi a “universului ideal” de stânga (a se citi comunism atroce), pe de alta, şi cu prestaţii actoriceşti demne de incredibila distribuţie în care recunoşteam un mare actor după altul. “Uite-l pe Gary Oldman. Uite-l şi pe Michael Caine. Uite-l pe Morgan Freeman. Nu e adevărat, uite-o şi pe Marion Cotillard!”
Exagerez, desigur; în fond, Caine, Oldman şi Freeman îl acompaniaseră pe protagonistul Christian Bale şi în celelalte două filme ale trilogiei, dând valoare, prestanţă şi complexitate rolurilor pe care le interpretau. Dar ceea ce fac Tom Hardy (în rolul principalului antagonist, Bane, un terorist autentic, parcă rupt dintr-o organizaţie de profil – iar Liga Umbrelor e un nume mai mult decât sugestiv) şi Marion Cotillard (în rolul femeii celei bune, care vrea să salveze universul, până când… dar mai bine mergeţi voi la film şi vedeţi până când) e neaşteptat şi de o intensitate năucitoare. Să zicem că nici nu e de mirare că un băiat labil psihic din Colorado a decis că Bane e idolul vieţii lui, drept care a deschis focul asupra unor spectatori nevinovaţi.
Cei nu se lasă păcăliţi de tehnica Imax şi de efectele speciale fabuloase vor gusta din plin permanentele aluzii la realitate; sunt delicioase. Nu doar la nivel de Occupy Wall Street (când mercenarii lui Bane invadează Bursa din Gotham City). Până şi Peter Foley , poliţistul îngâmfat şi prost, care se ascunde în casă de cum începe pericolul (Matthew Modine) seamănă fizic destul de evident cu fostul preşedinte american George W. Bush, care, zice-se, se lăuda cu cam aceleaşi “atuuri”. Cuvântările demagogice ale lui Bane despre libertatea de a alege a cetăţeanului, dublate cu acţiunile dictatoriale şi cu imagini oamenilor înfometaţi, stând la coadă în magazine goale, creează o figură de tiran mai strălucită decât aceea a lui Sacha Baron Cohen, pentru că suprind esenţa tiraniei: aptitudinea de a genera teroare. Procesele fără juraţi şi fără avocat, de tip “Te declarăm vinovat şi gata!”, specifice zonelor de conflict, mizează din plin pe umorul negru. Iar modul în care “revoluţionarii” săi sparg şi distrug proprietăţi ale vechilor chiaburi şi duşmani de clasă amintesc de aşa-zisele revolte de shopping din Anglia, din vara anului trecut – când radicalii de stânga au spart şi au devastat tot ce, în mintea lor, aducea a lux. Şi toate acestea, în timp ce comunitatea oscilează pe buza distrugerii definitive, datorată furtului unui imens dispozitiv nuclear.
Că, în filmele lui Nolan, super-eroul nu e super-erou, ci un om obişnuit, care are şi el ocazional momente bune, dar nu deţine în nici un caz controlul asupra vieţii? Asta se ştie deja. În fond, într-un film clasic de super-eroi, protagonistul n-ar mai avea unde să se ridice. Şi nu ar fi loc de glume de genul ăsta.
Via.
3 comentarii