După dealuri nu este un film românesc. Nu în sensul în care înţelegem noi, profanii, această expresie.
Nu e film românesc din punct de vedere al încadraturilor. Spre deosebire de mişcările de cameră total alandala, de şoferi de taxi care s-au apucat alaltăieri de meserie, cu care ne-a obişnuit ultimul flux al Noului Val, cadrele din După dealuri sunt compuse cu grijă, cu simţ estetic. Din După dealuri poţi desprinde imagini iconice, de cinema clasic, ceea ce cu greu se poate spune despre o serie de filme bine cotate ale ultimilor 5 ani.
Nu e un film românesc din punct de vedere al decorurilor şi al recuzitei. Atenţia faţă de compoziţia, textura şi culoarea grupurilor de obiecte care completau fiecare cadru e vizibilă, remarcabilă, admirabilă.
Nu e un film românesc din punct de vedere al ritmului poveştii. Regizorii români cunosc două ritmuri: ăla alert, de comedie cu proşti, şi ăla extreeeem de leeeent, care să sugereze spectatorului, prin plictiseala sinistră pe care i-o inoculează, ideea că blazarea e un lucru rău – de parcă această constatare ar fi o mare noutate. Aici, avem o excelentă alternanţă de ritmuri, care încheagă şi potenţează povestea.
Nu e un film românesc din punct de vedere al umorului. Avem o cinematografie a derizoriului, a băşcăliei grosolane, a arătării cu degetul şi a caricaturii exagerate până la dezumanizare; spre deosebire de trendul naţional, Cristian Mungiu vădeşte înţelegere şi empatie cu fiecare fiinţă care traversează ecranul, şi, de aici, se naşte un umor copios – da, o să râdeţi cu lacrimi la anumite scene! – şi totodată absolut neforţat. Un umor voluntar-involuntar, ca să spun aşa.
Nu e un film românesc din punct de vedere al actoriei. Nu ştiu dacă am văzut vreodată un film românesc jucat cu atâta normalitate, fără a cădea în capcana banalului. Nici un ton fake, nici o reacţie exagerată, nici un gest patetico-bombastic. Cristina Flutur şi Cosmina Stratan şi-au meritat premiul de la Cannes cu vârf şi îndesat, dar fiecare personaj e… ei, bine, personal.
Nu e un film românesc din punct de vedere al erotismului. În filmul românesc obişnuit, ca şi în filmele porno, personajele stabilesc un prim contact de genul: “Bună, eu sunt Maria Popistaşu!” “Salut, eu sunt Tudor Chirilă!” “Superb, hai să ne-o tragem!”. Aici, deşi tensiunea erotică dintre cele două personaje e mereu acolo, vie şi intensă, şi se acumulează din ce în ce mai mult pe măsură ce nu se întâmplă nimic explicit sexual, e de o delicateţe şi de o fineţe atât de poetică, încât filmul pare regizat de o femeie. Sau de Ang Lee.
Şi totuşi, există un amănunt după care îţi dai seama că vorbim, totuşi, de un film românesc. Mă refer la calitatea sunetului. Se pare că spaţiul carpato-danubiano-pontic şi ideea de sunet clar şi perfect inteligibil sunt condamnate să nu se întâlnească niciodată. Pe lângă asta, avem scene cu oameni care vorbesc în timp ce zdrăngănesc, ciocănesc, bocănesc, ceea ce e dureros pentru auzul spectatorului. Păcat. Dacă nu mi-ar fi sângerat urechile la ieşire, aş fi fost iremediabil sedusă de cel mai estetic şi mai uman film românesc pe care l-am văzut.
12 comentarii