Am ajuns în cele din urmă în orașul visurilor mele purtată de o… carte, un roman irezistibil pe care și eu, ca alte milioane de cititori, l-am savurat cu infinită plăcere și pe care – fiind editor – l-am publicat la Editura Trei: „Bărbați care urăsc femeile” scrisă de jurnalistul suedez Stieg Larsson.
Un prim volum din trilogia, de acum devenită celebră, MILLENNIUM, care a dat peste cap topurile de vânzări din Europa. O carte despre care auzisem de mult, dar pe care m-am hotărât destul de greu să o citesc, pentru că prea se făcea mare vâlvă în jurul ei în străinătate, mai ales în Franța, țară în care aflasem că pasiunea lecturii s-a transformat de-a dreptul în obsesie.
Un astfel de lucru te poate trage înspre o carte, dar este tot atât de adevărat că de multe ori te poate îndepărta de ea, la urma urmei întotdeauna îți rezervi dreptul de a fi un pic altfel decât ceilalți în materie de plăceri extreme. Unde mai pui că numai primul volum din trilogie avea vreo 700 de pagini! Mă rog, reținerile mele aveau să devină inutile după primele 50 de pagini, fiindcă romanul este – așa cum am mai spus – greu de lăsat din mână.
Scris de un jurnalist care avea să moară înainte de a-și fi văzut cartea publicată în Suedia, Millennium este o anchetă îndrăzneață care se leagă de câteva scandaluri reale de corupție economică, securitate, extremism, abuzuri sexuale și trafic de carne vie – fiecare volum are aceleași personaje principale, dar atacă un alt „viciu” social – pentru a deconspira ipocrizia oamenilor bogați și perverși.
Nu se știe prea bine dacă așa-zisa „criză cardiacă” a autorului nu s-a tras chiar de la insolența de a scrie romane atractive despre astfel de subiecte! Cert este că următoarea carte – spun prietenii autorului – urma să aducă la lumină dedesubturile celebrului asasinat al prim-ministrului suedez Olov Palme! Or, Larsson o fi scris el povești captivante, dar s-a dovedit că, în plus, s-a și documentat la sânge!
Este probabil motivul pentru care a devenit periculos pentru anumite grupuri de interes. Dar să lăsăm afacerile necurate la o parte și să punem piciorul pe străzile Stockholmului, purtați de Mikael Blomkvist și Lisbeth Salander, cele două personaje centrale ale trilogiei.
El este – se pare că autorul a vrut să-și construiască un personaj după chipul și asemănarea sa – un jurnalist trecut bine de tot de prima tinerețe, intrat – datorită unei gafe de documentare – în dizgrație, purtat în justiție și „îngropat” de bogătașul Wennerstrom, pe care îl atacase în presă pe baza unor argumente ce nu s-au dovedit suficient de solide. Mai este și incoruptibil și are – ce credeți? aici intră în joc alter-ego-ul autorului!!! – mare lipici la femei.
Ea are doar 24 de ani, o alură punk, o familie dezbinată, un comportament social clasat drept instabil… dar este un geniu informatic, un hacker imbatabil și, prin urmare, un detectiv care nu se lasă până când nu află ce vrea să afle, mai ales că, deși tânără, alunecă prin viață cu certitudinea că nu are ce să piardă. Ceea ce o face insolentă, imposibilă, dar și irezistibilă. Cel mai simpatic personaj de la D’Artagnan încoace!
Nu avem cum să nu o iubim, deși își face dușmani una-două. Cei doi vor ajunge să lucreze împreună la un caz nebulos: o tânără din bogata familie Vanger a dispărut fără urmă cu 40 de ani în urmă. Cazul a rămas nesoluționat, în ciuda faptului că Henrik Vanger, unchiul fetei, a cheltuit sume nelimitate pentru a aduce lumină în această afacere necurată care i-a dezechilibrat viața.
Miza este urmă-toarea: dacă Mikael Blomkvist, făcând o documentare asupra familiei în cauză, reușește să afle cine a putut fi ucigașul și ce interese a avut, atunci el ar putea intra în posesia unor probe împotriva lui Wennerstrom și și-ar putea reabilita poziția de jurnalist.
Povestea este savuroasă și te zguduie mai tare decât un montagne russe. A creat un așa cult, încât nu m-ar mira ca în curând să apară brelocuri cu chipul lui Lisbeth Salander, așa cum există caiete școlare cu Harry Potter. Cel mai tare m-a amuzat un filmuleț care a fost difuzat pe TF 2 în Franța, făcut de o agenție de turism care își promova în acest fel Stockholmul ca destinație turistică: agenția respectivă a organizat vizita orașului suedez.
Obiectivele vizate nu erau, însă, în primul rând, Primăria, centrul vechi, Muzeul Alfred Nobel etc. – așa cum se face în orice tur ghidat convențional. Ci locurile care apar cel mai adesea în romanele lui Stieg Larsson: redacția ziarului Millennium (care în realitate se numește Expo), casa lui Mikael Blomkvist (Bellmansgatan 10), apartamentul (Mosebacke Torg) în care s-a mutat Lisbeth Salander după ce a spart codurile secrete ale conturilor lui Wennerstrom și a transferat o grămadă de bani, prin tot felul de artificii informatice, în propriile ei conturi, restaurantul în care ei îi plăcea să mănânce etc.
Asta m-a amuzat cel mai tare: Kvarnen (Tjärhovsgatan 4) se numește localul cu pricina și am fost și eu acolo. Grație romanelor lui Stieg Larsson, proprietarii s-au trezit brusc posesorii unei afaceri minunat de prospere. Nu mai poți intra în cârciuma cu pricina decât pe baza unei rezervări făcute cu câteva zile înainte, locul este atât de celebru și solicitat încât plătești orice serviciu, chiar și faptul că îți agăți geaca într-un cuier, chelnerii sunt foarte „drăguți” și tradiționaliști, motiv pentru care vorbesc exclusiv suedeza (de altfel, nici meniul nu poate fi consultat în altă limbă), iar dacă vrei să te simți mângâiat de priviri binevoitoare nu ai decât să comunici și tu tot în suedeză.
De nu, ieși, faci o poză restaurantului, și te mai întorci doar atunci când înveți să vorbești frumos limba localnicilor. Oricum, înainte sau după ce ai făcut turul Sädermalmului, cartierul bogat (care, de altfel, este o insulă) în care legendarele personaje ale lui Larsson au locuit”, merită să te întorci în Gamla Stan, zona medievală a orașului și să bei o ciocolată enormă și parfumată în Stortorget, o piațetă fermecătoare în care regele danez Christian al-II-lea – Tiranul – a măcelărit în timpul cutremurătoarei „Băi de sînge” din 1520 aproape 100 de oameni, nobili și comercianți care aveau magazine prin zonă.
Sau să vizitezi Riddarholmen, insula cavalerilor, sau să faci o plimbare pe mare și printre canalele orașului. Dacă nu ai totuși la dispoziție un week-end prelungit pentru a da fuga la Stockholm, este simplu: ia în mână cartea lui Larsson, „Bărbați care urăsc femeile”. Oferă o plimbare de neuitat în țara fiordurilor, pe care o vei face într-o noapte, maxim două.