Un album „imprudent“
Cei trei buni prieteni care au sensibilizat Marea Britanie și țările din jur cu baladele lor pastelate, „Somewhere Only We Know”, „Everybody’s Changing” sau „Crystal Ball”, au revenit cu „Perfect Symmetry”, un album solar, o explozie tehnicoloră de cântece pop pline de energie, care a ajuns deja pe locul întâi în topurile din Marea Britanie.
Confirmându-l din nou pe Rice-Oxley’s drept unul dintre cei mai talentați muzicieni ai ultimei decade, acest ultim album construit din 11 piese i-a făcut pe cei trei să uite de orice urmă de prudență care părea să-i caracterizeze și să lase muzica să irupă din ei. Rezultatul este un album multicolor, simetric și provocator la care s-a lucrat cu plăcere și relaxare. „Întotdeauna ne-am dorit să ne provocăm pe noi înșine”, spune Richard Hughes.
Majoritatea trupelor, după ce lansează un album, spun întotdeauna că și-au forțat limitele. Noi suntem toți iubitori de muzică așa că stăm și citim lucrurile astea și ne gândim: „uau, abia așteptăm să-l auzim”. Dar apoi dai drumul albumului, îl asculți și-ți spui, hei, stai un minut, că nu e chiar așa… „Cred că nimic nu ar fi făcut casa noastră de discuri mai fericită decât să livrăm Hopes and Feares de trei ori.
Dar am făcut-o o dată și considerăm c-a fost suficient. Cred de un milion de ori că ultimul nostru album e cel mai bun material al nostru. Abia aștept ca lumea să-l asculte.“ („Hopes and Feares”, primul album al trupei, lansat în anul 2004, a intrat în topul UK direct pe locul întâi și a ajuns pe locul al doilea în topul celor mai bine vândute albume ale anului 2004, surclasat de Scissor Sisters în ultima zi a anului).
Big Pop și anii ’80
Albumul urmează celebra linie britanică a trupelor de factură tristo-fericită care i-a consacrat pe Keane și pe toți marii lor predecesori, începând cu The Beatles. „Sunt cântece care sună vesel, sau îmbucurător, dar de fapt, ele nu sunt așa. Cam asta este muzica pop; oricum, numai de aruncat nu!”
Deși comparați excesiv cu Coldpaly din cauza folosirii pianului drept principal susținător al liniei melodice, acesta a devenit ulterior un trade mark Keane, mai degrabă decât unul Coldplay. N-am fi zis deci, că vor renunța vreodată la nota lor specifică. Spre deosebire de primele două albume, însă, în care pianul a înlocuit cu bucurie percuția și restul instrumentelor, pe „Perfect Symmetry” lucrurile s-au schimbat.
Se simt influențe pop care amintesc de fluorescenții și „neserioșii” ani ’80: „albumul este construit în spiritul îndrăzneț și asumat al acelor ani și al perioadei Big Pop; nu se vrea o pastișă retro”, spun Keane referindu-se la trendul și isteria actuală provocată de cultul pentru perioada retro. „E foarte cool să fii retro în stilul anilor ’80 acum, dar mie nu mi se pare că spiritul și nerușinarea pozitivă și asumată a acelor ani sunt cu adevărat reînviate acum.
Dacă albumul nostru sună a anii ’80 este pentru că am asociat melodii ale unor trupe ca Pet Shop Boys, Salt N’ Peppa sau Mel&Kim cu o perioadă inocentă și amuzantă a vieții noastre. Nu ținem sub nicio formă cont de ceea ce e considerat fashionable sau cool, e mai degrabă vorba de a ne urma propriile noastre instincte, spune Rice-Oxley’s”.
Idei mari, sunete susținute
Albumul pare a fi o revelație pentru creatorii lui și pentru fanii acestora. Efectele spectaculoase, corurile impresionante și ritmul puternic creează ambi-anța specifică unei fabrici care-i are pe Keane în centru. Iar versurile lui Rice Oxley sunt la înălțime, în ciuda faptului că până acum poate nu li s-a acordat atenția cuvenită. Ambigue, dar foarte directe, tratează teme majore ale vieții într-un mod aparent ușor și relaxat.
Fie că vorbim despre „Spiralling”, inspirată de mitul lui Pygmalion, de „Better then This”, o încercare de surprindere a motivelor care duc la obsesia pentru celebritate sau despre piesa care dă titlul albumului, „Perfect Simmetry”, ce are ca temă distrugerea futilă a rasei umane, ideile mari nu au fost sacrificate niciodată în favoarea sunetelor bune. „I love Better than This,” spune Chaplin.
Ca sunet, este o mare încercare, iar versurile, despre cultura celebrității și des-pre punctul în care aceasta a ajuns, pun o problemă care preocupă pe mulți. Cred că faima și celebritatea sunt două lucruri greu de reconciliat. Aș prefera să fie vorba doar despre muzică așa cum a fost atunci când ne-am apucat de muzică.
N-am făcut-o pentru a ne îmbo-găți, a deveni celebri sau a avea succes la fete – am făcut-o pentru a ne auzi cântând. Acea conexiune magnetică și fermecată dintre cei care cântă și o mulțime de oameni care sfârșesc prin a da totul afară din ei, așa cum facem și noi… Aceste două lucruri creează cea mai mare emoție a mea.