De la 21 Grams, Babel și Amores Perros la amintiri despre România

Guillermo Arriaga e o ființă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deși e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază povești scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveștile lui sunt dureros de simple și de controversate, și vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire și moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuție, și susține asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie și Literatură și a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist și jucător profesionist de fotbal. Așa că acum câțiva ani când citeam despre despărțirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga și regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicatețea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese și des­părțirea părea dureroasă de ambele părți. Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­țe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărțile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuța poștală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald și prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Åži acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorință care părea imposibilă și e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversația pe care o vedeți mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Åži bucuria mea că pot împărți cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanți scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­țiile personale și, desigur, des­pre cărțile pe care le-a scris.

tabu: La începutul carierei dvs. ați scris cărți pentru copii. Când ați devenit părinte, le spuneați po­vești și copiilor dvs.? Ați inventat povești special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus povești și fii­cei mele Mariana, și fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun povești mereu și mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Åži una cu un fluture care se rătăcise și locuia în parcul din fața casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, așa că nu le mai plac poveștile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărțile și, din fericire, le și plac.

tabu: În viața dvs. particulară sunteți un vânător pasionat; în viața profesională, aveți o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferințe: ca vânător ai controlul asupra morții, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viața noastră. Nu poți să înțelegi viața dacă nu are o limită și un sfârșit. Ceea ce e interesant și du­reros în legătură cu viața este că se sfârșește la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge și ucide în fiecare zi. Gândiți-vă la jean­șii pe care-i purtați. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv viețile a sute de animale. Obișnuim să negăm moartea. Dar este obligația mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenție sensul profund al mor­­­ții ca să înțelegem sensul adevărat al vieții.

tabu: Vă aduceți aminte care a fost primul contact cu noțiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea și moartea ei a fost devastatoare pentru mine. 

tabu: Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru și că a câștigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simțeați competiție între dvs și ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Åži el scli­pitor, cu note foarte mari la școală. Amândoi erau și foarte cuminți și politicoși. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție). Notele mele la școală erau dezastru­oase. Obișnuiam să mă bat cu toți co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ții nu mai știau ce să-mi facă. Pur și sim­­­plu nu știau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunați și foarte inteligenți și brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munți. Nu știu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiție. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soția și copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu știu cum să-mi depășesc această dorință. Åži, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

tabu: Cât de des vă vedeți acum? Dar cu frații dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia și pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­iește într-un ranch la trei ore distanță de Mexico City. Dar petrecem cu toții zile mi­nunate și ne înțelegem bine.

tabu: Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga:  Cel mai fericit am fost în adolescență. Am fost exmatriculat când eram în școala primară, pe la 12 ani. Dintr-o școală tradițio­nală, cu o educație riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu și liceu la o școală mai liberală unde erau adunați copiii exmatriculați de la toate școlile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe niște persoa­ne care gândeau și erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate și haotice, ca ale mele. Erau răb­dători și te ajutau să-ți depășești limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această școală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ți­nut cea mai mare notă din istoria Facultății de Comunicare: 9.92 din 10.

tabu: Cum sunteți ca profesor? Sever, prietenos? Păstrați legătura cu foștii studenți?

Guillermo Arriaga: Nu știu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru și că nu-i forțez pe studenți să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenții mei și păs­trez legătura cu mulți dintre ei. Cu unii am și lucrat la unele proiecte.

tabu: Ca scriitor aveți o mulțime de momente de singurătate. Momentul creației e o situație foarte intimă; sunteți în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele și emoțiile pe care le adăugați personalității lor. Vă emo­ționează vreodată viața personajelor pe care le creați?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoționat și am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ți se pare real.

tabu: Pentru ce ați plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obișnuiesc să plâng. Am crescut, nu știu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinții nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Așa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

tabu: Aveți o rețetă specială când vă apucați de scris? Ceva ce urmăriți mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o rețetă specială (râde): nu mă mișc de pe scaun 8 ore și nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puțin două fraze.

tabu: Am citit că nu faceți niciun fel de documentare pentru cărțile sau scenariile dvs. De ce? Nu vă e teamă de greșeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ți urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneș, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea și prospețimea unei povești.

tabu: Sunteți tradus în românește pentru pri­ma dată, deși numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă grație filmelor pentru care ați scris scenariul. Ce v-ar plăcea să știe cititorii români înainte de a vă cumpăra cărțile?

Guillermo Arriaga:  Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Åžtiu povești uimitoare despre țara dvs. încă de când părinții mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulți ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Åžtiu că sunt locuri minunate de vânătoare și vânători buni. Åži desigur, o cultură puternică grație căreia aveți oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveștile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărțile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire și să miroasă umanitatea. Åži că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Åži am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

tabu:  Am citit că ați găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care ați folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de știință, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeași poveste din două surse diferite, aproape în același timp. Credeți în semne? Sunteți superstițios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Așa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidențe sau semne și nu sunt superstițios.

tabu: Când aveați 13 ani (din nou 13!) v-ați pierdut simțul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieții din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiți ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simț, am uitat a­proape cu totul tot ce ține de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase și portocalul înflorit lângă care stătea.

tabu: Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaște pe tine și pe ceilalți. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoașterea de sine. Simțiți că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiție a vieții? Am folosit in­tenționat verbul „a simți” și nu „a crede”.

Guillermo Arriaga:  Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viață. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

tabu: Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniți?

Guillermo Arriaga:  Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieși prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitația. Așa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărțile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ții mei. Când vor veni pe lume, viața mea va fi cu adevărat perfectă. Åži mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi așa, din nou.