În numărul din februarie al revistei noastre (2 / 2013), Femeia Tabu este frumoasa şi nonconformista actriţă Nicoleta Lefter. Cariera brunetei temperamentale care trece cu uşurinţă de la ingenuitate la pasiune şi de la comedie la suferinţă a avut o ascensiune remarcabilă în ultimii ani; ea a jucat o serie de roluri importante atât în teatre mari (Odeon sau Teatrul Naţional) cât şi în micile teatre independente care au înflorit în ultima vreme, dând Bucureştiului un aer boem, de capitală europeană. Mai mult decât atât, a fost invitată şi la Avignon de regizorul de origine română Eugen Jebeleanu, pentru un spectacol după Matei Vişniec, care a repurtat un binemeritat succes.
I-am făcut o vizită în elegantul apartament pe care îl împarte, colegial, cu regizorul Radu Afrim. Venise de la un casting; unul în care stătuse mai mult decât ar fi fost nevoie, doar pentru a ajuta un coleg care se blocase. Conversaţia s-a născut tumultuos, între ceşti de cafea şi cutii de ciocolată cu mentă.
TABU: De ce eşti atât de generoasă cu partenerii tăi de scenă şi de platou?
NICOLETA LEFTER: Pot fi şi foarte înfiptă, dacă văd că lucrurile nu se leagă. Dar mă gândesc că şi eu aş putea fi în situaţia aia; poate chiar am fost. Răbdarea celuilalt în astfel de momente ajută la crearea chimiei.
Cum e să fii într-o profesie care funcţionează pe bază de chimie?
Dacă n-ar fi aşa, n-aş face teatru. Sunt atât de avidă după starea asta orgasmică, încât scot premieră după premieră. Joc într-o mulţime de spectacole, nu mă pot sătura de asta.
Deci, viaţa ta e un continuu orgasm?
Cea profesională, da. Cumva, e mult mai reală decât ce ţi se întâmplă în viaţă. Viaţa e plictisitoare: te duci, plăteşti o factură, mai bei o cafea cu cineva, mai bârfeşti, mai citeşti o carte. Dar ce e pe scenă e la cu totul alt nivel. OK, sunt şi momente în care nu-ţi vin lucruri; dar mă ajută mult tehnica. (Remarcă uşa deschisă.) Să închid uşa, e curent?
Dacă eram într-un loc public, ar fi contat?
Simt nevoia să am grijă de tine. (Chicoteşte.)
Când ai descoperit orgasmul profesional al teatrului?
De mică. Am cochetat cu teatrul din generală. Am făcut Şcoala Populară de Artă, în Galaţi, am fost în trupe independente, am participat la festivaluri. Aveam un exces de energie, plus autoritatea să organizez lucruri şi să adun oameni. Eram extrem de dezinhibată şi n-aveam pic de control. De exemplu, când eram mică-mică, învăţam poezii, iar când veneau prietenele soră-mii în vizită, mă dezbrăcam complet, apăream în sufragerie în pielea goală şi începeam să recit. Fetele alea se uitau lung la mine: „Soră-ta asta nu-i prea sănătoasă!”
Acum te mai dezbraci pe scenă?
La Radu Afrim în spectacole. Dar e motivat. Nu m-aş mai dezbrăca fără rost. Deşi n-am o problemă cu nuditatea. Dacă ar fi după mine, oamenii ar trebui să umble goi pe stradă. Aşa am fi liberi şi adevăraţi.
Sau ne-am inhiba teribil din cauza defectelor fizice, nu?
Nu, pentru că totul ar fi la vedere şi n-ar mai exista prototipuri. S-ar descoperi că orice om e frumos în felul lui şi orice om poate fi iubit.
Dar n-am mai avea mistere.
Şi ar fi foarte fain să nu le mai avem. Poate că lucrul ăla, pe care tu-l ascunzi şi-l crezi un defect, e principala ta calitate. De ce să ne ascundem după etichete? Când mă duc la câte o televiziune, trebuie să mă îmbrac adecvat, să vorbesc frumos… Ce rost are? De ce să nu fim aşa cum suntem, de fapt? Să devenim ce?
Nu crezi că, dacă am fi toţi goi, meseria de actor ar dispărea? Tu n-ai putea fi decât tu?
Nu. Poate s-ar duce într-o zonă mai autentică.
Cum ai reuşi să devii altcineva? Printre lucrurile care ne fac „personaje”, care ne dau contur în viaţa de zi cu zi, se numără hainele. Dacă ele ar dispărea, nu crezi că am deveni extrem de similari toţi?
Nu, nu cred. De-abia dacă am scăpa de toate frustrările şi complexele, s-ar deschide în noi o zonă care ne-ar ajuta să ne autodefinim. Poate că n-am mai alerga după bani.
După bani am alerga oricum, zic.
Goi, aşa. Cum ar fi să ne întâlnim pe Calea Victoriei, eu goală, tu goală, fiecare fugind spre următorul job? Ar fi frumos să nu existe lucruri. Am trăi cu toţii fericiţi.
Şi ce ne-ar mai stimula ambiţiile? Faptul că există lucruri şi că noi le dorim ne dă scopuri în viaţă, zic.
Dar dacă nu ţi-ai mai fixa scopuri? Poate că diverse chestii ar veni singure la tine. Am fi mult mai relaxaţi.
Şi, aşa relaxaţi, nu ne-am depăşi niciodată limitele. Lupta pentru visele tale te-a trecut de hotarele Galaţiului natal, nu?
Anul trecut am lucrat fără întrerupere. Am avut doar două weekenduri libere. Acum, de sărbători, am avut două săptămâni fără spectacole, fără nimic de făcut. Mi-am dat seama că nu ştiam de ce să mă apuc. Nu ştiam ce să fac cu tot acest timp liber. Şi am fost în natură, am urcat pe Retezat cu oameni care n-aveau treabă cu teatrul. Am mers vreo 16 kilometri pe jos. M-am bucurat de mâncarea pe care o băgam în gură, de zâmbetul ăluia din faţă, de oile care ne ieşiseră în cale, şi care se uitau şi ele la mine. Nu mai văzusem oi de atâta vreme!
De ce ai ales să faci facultatea la Iaşi?
Voiam să dau la Bucureşti. Îmi calculasem timpul să mă pregătesc pentru Bucureşti. Dar profa mea de română era foarte ataşată de Iaşi. Mi-a povestit atât de multe despre oraşul ăla, încât m-a convins. M-am dus, am dat la Iaşi, am intrat şi am rămas acolo. M-am îndrăgostit pe loc de oraşul ăla – atât de mult, încât mi-am dorit ca toţi iubiţii mei să fie din Iaşi. Totul era mai lent decât aici, dar mult mai intens cumva.
Spune-mi trei destinaţii ieşene care te-au cucerit.
Teatrul Naţional. Copoul. Şi Clubul Presei, care acum nu mai există, dar care, pe atunci, era locul unde ne adunam toţi cei de la teatru, discutam, cântam, făceam spectacole, unii se îmbătau. Patronul barului era un domn sever, care nu permitea pupicii şi intimităţile. Cum te vedea, începea să ţipe: „Ha! Te-am văzut! Ieşi afară!” Eu veneam de la Galaţi, unde fusesem crescută „corect”. La 10 trebuia să fiu acasă. Bine, nu m-a deranjat asta cu nimic; n-o zic cu resentiment. I-am pus în situaţii ciudate: mă combinasem cu un tip care nu era pe gustul părinţilor mei, un golan.
Un pierde-vară?
Un pierde-vară, toamnă, iarnă şi primăvară. A fost foarte frumos. Dar după ce am intrat la facultate, m-am făcut fată serioasă şi am constatat că tipul nu mai făcea parte din planurile mele. Iar şcoala din Iaşi m-a disciplinat ca artist. M-a învăţat să-mi depăşesc lipsa de chef şi de inspiraţie, să uit de toate problemele şi să fiu setată pe ceea ce fac pe scenă. Acolo am învăţat să nu fiu comodă. De aceea nu-i înţeleg pe actorii care îşi permit să refuze două repetiţii pe zi.
Acum joci de nu ştii de tine. Dar dacă, de mâine, nu te-ar mai distribui nimeni, cum ai gestiona chestia asta?
Nu m-aş lăsa cuprinsă de disperare. Mi-aş face propriile proiecte. Aş construi şi aş investi în mine. Am o mulţime de idei şi n-am timp de ele. Astă vară am fost la Avignon, la festivalul de teatru. M-a distribuit regizorul Eugen Jebeleanu într-un spectacol, Canin felin sau omul pubelă. Aş fi putut şoma liniştită în timpul meu liber. Dar am fost peste tot şi am văzut o mulţime de spectacole. Dacă aş avea mulţi bani, aş călători prin provincie să văd spectacole. Sunt o mulţime de actori geniali în provincie.
Cum ai ajuns să te angajezi la Odeon?
În lucrat doi ani la Constanţa. Apoi, am luat castingul lui Victor Ioan Frunză cu Deşteptarea primăverii la Brăila şi m-am transferat acolo cu carte de muncă. Apoi, m-a luat Radu Afrim cu colaborare la Ploieşti. Şi am avut norocul să joc la Odeon, la date foarte apropiate, şi Deşteptarea primăverii, şi spectacolul lui Radu, And Björk, of course. Atunci m-a remarcat doamna Dorina. Apoi, m-a văzut Andrei Şerban şi m-a distribuit în Spovedanie la Tanacu. După ce a ieşit premiera asta, Sorin Militaru m-a distribuit în Extrem, spectacol montat la Odeon. Şi m-am angajat. M-au luat cu transfer de la Brăila. Ţin minte, Odeonul a fost primul teatru pe care l-am vizitat, în studenţie. Venisem cu o prietenă să văd Chip de foc cu Marius Manole, de care eram îndrăgostită.
Şi?
Şi n-a fost să fie. Acum mă bucur enorm de el ca partener şi ca prieten.
Nu toţi reuşim să ne împrietenim cu oamenii de care ne îndrăgostim. Tu cum ai izbutit?
Prin muncă. Am lucrat cu el în câteva proiecte. E un om şi un coleg minunat. Acum jucăm împreună în Două loturi, spectacolul lui Dabija de la Teatrul Naţional. Şi în Şapte dintr-o lovitură, al Liei Bugnar. Învăţ foarte multe de la el. Îi iubesc pofta permanentă de joacă, faptul că nu oboseşte niciodată. E atât de informat, nu ratează nimic.
Şi el de la tine?
Nu ştiu. El mai mult se amuză pe seama mea.
Cum e viaţa de actor de provincie, comparativ cu cea de actor de capitală?
Primul meu salariu, la Constanţa, a fost de 350 de lei. M-au angajat pe post de balerină; n-aveau posturi de actori. Eram încă studentă. Luam şi bursă de la şcoală – mă descurcam. La Brăila aveam salariul un pic mai mare – 700 sau 800 de lei – dar plăteam naveta din banii mei. Între timp, mă mutasem la Bucureşti. Cumva, nu ţin minte că am suferit din cauza banilor. Poate pentru că nu mă preocupau. Am rămas relaxată – şi banii au venit. Acum, e dificil să trăieşti din 1.000 de lei, să plăteşti şi chirie. Trebuie să alergi dintr-o parte în alta, după bani. Să-i curtezi pe unul şi pe altul, pentru diverse proiecte. Partea bună e că eu mă bucur de ceea ce fac. Nu mă ataşez de lucruri, nu-mi place să epatez. Maică-mea mă ceartă mereu: ‚Cum te îmbraci, nici nu se vede că eşti actriţă! Cu gecile alea de boschetar şi cu blugii ăia tăiaţi!” Mai am şi colegi care mă ceartă că nu mă îmbrac cum ar trebui. Dar cred că dacă depăşeşti acele cinci minute în care omul se uită cum eşti îmbrăcat, se poate crea ceva mai profund între noi. Cred că-i putem schimba pe oamenii din jur, inclusiv din punctul de vedere al preţului pe care ei îl pun pe etichetă.
Ai avut parte de momente umilitoare din cauza asta?
Orice om are parte de momente umilitoare, dintr-un motiv sau altul. Dar cred că momentele de umilinţă te apropie de tine. Îţi dau şansa să te descoperi şi să creşti. Ar trebui să ne bucurăm atunci când oamenii ne fac rău. Cumva, e semn că urmează din altă parte un bine. De câte ori se închide o uşiţă, se deschide alta.
Cum te înţelegi cu Dorina Lazăr?
Minunat. Jucăm în două spectacole împreună. Comunicăm foarte bine şi pe scenă. M-a ajutat foarte mult, m-a susţinut în ceea ce am făcut, m-a sfătuit şi a fost foarte înţelegătoare cu proiectele mele independente. Ce-i drept, nici eu n-am încurcat programul teatrului. E un om foarte bun, care iubeşte tinerii. Are un simţ al umorului extraordinar, şi poante foarte actuale. Şi în turnee e funny, de gaşcă, n-are aere de director.
Altă colaborare stabilă a ta e cu Lia Bugnar. Cum ai cunoscut-o?
Eu mergeam la spectacolele ei, ea venea la ale mele. Ne plăceam şi ne curtam. În sens profesional, vreau să zic. Şi, într-o zi, mi-a propus să joc într-un spectacol al ei. Şi, cât de curând, mă întâlnesc cu Ştefan Peca, care scrie un one woman show pentru mine.
Cu Radu Afrim nu doar că ai lucrat, dar împărţiţi chiria unui apartament. E un colocatar agreabil?
Stăm împreună de trei ani. El nu locuieşte efectiv aici decât atunci când montează. Suntem prieteni buni, ne înţelegem bine, ne simţim bine împreună, fie că bem cafeaua de dimineaţă, fie că gătim împreună, fie că mergem la spectacole. Îmi place să-mi beau cafeaua de dimineaţă cu Radu. E genul de om care e foarte volubil la ore matinale. Şi ne vizitează foarte mulţi prieteni. Proprietara noastră e fană Radu Afrim şi vine la spectacolele mele. Când ne-au tăiat salariile, ne-a scăzut şi ea chiria.
Eşti omul relaţiilor stabile?
Da. Nu pot face sex din prima seară. Am încercat. A fost complet nereuşit.
Din prejudecată?
Poate din frică. Să nu mă simt aiurea a doua zi.
Dar dacă există foarte multă chimie din prima?
De ce s-o consum aşa, pe loc? O las să crească. Să se coacă. Să devină mai explozivă. Nu mi s-a întâmplat încă să cunosc un tip – sau de ce nu, o tipă, şi să zic: „Vreau să mi-o trag cu ăsta sau cu asta acum!”.
Foloseşti femininul. Îţi plac şi fetele?
Sunt în permanenţă îndrăgostită de fete. Nu am trecut la fapte niciodată, dar îndrăgostită am fost.
Şi de ce n-ai trecut la fapte?
Ce răspuns să-ţi dau? „Pentru că-mi place p*la?”. Dar femeile senzuale, frumoase, mă fascinează şi mă atrag. Mai mult chiar decât bărbaţii. Singurele care mă blochează sunt dichisitele cu care n-ai despre ce să vorbeşti. De aceea tind să am câte o relaţie stabilă cu un bărbat şi fascinaţii pentru toate femeile care-mi inspiră asta.
Sună foarte sexy, cred că ai o viaţă superbă.
Păi nu aşa face toată lumea?
Foto: Ana Maria Moldovan. Vestimentaţie: Social Plum, Styling: Cristina Şerbu, Colaj: Iulia Voicu.
8 comentarii