E foarte greu să scrii despre noul film al lui Paolo Sorrentino, This Must Be The Place. E surprinzător şi fabulos pe atât de multe planuri, încât, pur şi simplu, îţi e foarte, foarte greu să le enumeri sistematizat, logic, să cuantifici inefabilul şi să-l pui pe căprării.
Pe modelul Siouxsie and the Banshees, Paolo îl aduce în scenă pe Cheyenne, rock starul îmbătrânit al trupei Cheyenne and the Fellows. Mai exact, nu-l aduce, pentru că Cheyenne s-a retras şi nu vrea să mai presteze act artistic. Îl cheamă John Smith şi are acelaşi nume de familie ca şi Robert Smith, de la The Cure, căruia Sean Penn îi pastişează adorabil lookul, gesturile şi stilul.
Dacă e s-o luăm strict muzical şi stilistic, filmul pare un tribut adus perioadei New Wave americane, cea de pe la începutul anilor 80. Însuşi titlul, This Must Be The Place, este “împrumutat” de la unul dintre marele hituri ale celor de la Talking Heads. Temele muzicale ale celor de la Talking Heads bântuie filmul; fostul lead al trupei, David Byrne, a fost compozitorul pieselor originale din soundtrack şi apare şi el într-un rol episodic, al vedetei în vârstă care continue să umple scena cu prezenţa, spre deosebire de Cheyenne, care nu face decât să piardă timpul într-un dolce far niente boem. Aşadar, strict muzical şi artistic, This Must Be The Place ar fi putut fi pentru Talking Heads ceea ce a fost Mamma Mia! pentru ABBA, dacă Sorrentino ar fi fost mai puţin artist şi mai mult sales-oriented. Aşa, prevăd cu pesimismul meu negru ca tonele de fard de la ochii lui Sean Penn, că acest film va rămâne o capodoperă cu un box office neglijabil.
Dacă e s-o luăm pe partea de story, modul în care filmul debutează, ca istoria unei vedete expirate, uşor ridicole, care, treptat, se dezvăluie ca un om sensibil, vizitator al mormintelor unor adolescenţi care s-au sinucis pe muzica lui – principal motiv pentru care s-a şi lăsat de muzică – apoi ca un fiu care a avut un caz grav de generation gap în relaţia cu taică-su, şi, în cele din urmă, descoperind că acesta, în calitatea lui de evreu, fusese torturat de un ofiţer nazist, povestea se comută într-un road movie extrem de stilizat, e cel mai catchy din tot ce am văzut în ultima vreme. Senzaţia imprevizibilului, a perpetuei surprize, e unicul lucru constant din acest film. Adăugaţi personaje excelent conturate, surprinzătoare, şi un final absolut răvăşitor în simplitatea lui.
Dacă e să o luăm pe partea de imagine, filmul ca o femeie frumoasă şi conştientă de sine. Avem momente dinamice, cu montaj alert, şi cadre ample, compuse cu arta unui estet autentic, în care filmul pare să se îmbete de propria vrajă, în stilul lui Antonioni. Aproape că-ţi pare rău că Sorrentino nu s-a născut concomitent cu New Wave-ul muzical american căruia îi aduce tribut. Filmul ăsta i-ar fi creat premisele vizuale estetice, atât de necesare pentru ca un trend să devină cult.