François Bégaudeau – profesor; predă la Paris limba franceză. Are 25 de elevi în clasă. Instituția unde lucrează e un liceu normal, în care învață copii normali, care arată normal. Fayar – elev; poartă un tricou cu inscripția GHETTO FABULOUS BAND. Khoumba – elevă; îi atârnă „zorzoane din plastic roz la urechi”. Ming scrie despre el, pe o foiță în pătrățele: „Punctele mele bune este că sunt simpatic și muncitor.
Punctele mele slabe este că sunt curios.” Colega lui Bégaudeau, Rachel, a pățit-o rău cu elevii. S-a chinuit o zi, sub presiunea copiilor, să șteargă de pe peretele liceului numele a 20 de țări diferite. Nume de țări într-o instituție laică nu e posibil, „atâta tot”. Îi rugase pe fiecare să deseneze câte ceva care îi reprezintă. Bégaudeau le-a explicat, el ar fi ales să scrie Rimbaud.
Dar ar fi scris și Circumstanța, fiindcă, după ce l-a întrebat Katia dom’ profesor, ce e o circumstanță?, i-a răspuns că e o țară și ea s-a prins c-o ia peste picior. Bégaudeau a pus toate astea, post-experiență, într-un roman autobiografic. Rezultatul, „În clasĂ” (Editura Nemira), arată pe viu starea unei generații. Ca și filmul, „Entre les murs”, Palm d’Or în 2008, în care actori, la propriu, sunt Bégaudeau și elevii.
O generație care privește contrariată, de la înălțimea tenișilor All Stars, gravitatea unei propoziții subordonate sau reacțiile rasiste. Bégaudeau deschide ușa clasei și, timp de un an (cât durează povestea), te poftește să stai în banca din spate, să-i privești elevii imigranți și să-ți rozi unghiile gândindu-te la corectitudinea politică și la nuanțele existenței.
Din conflictul ăsta și profesorul și copiii descoperă, dezarmant de sincer, că n-au înțeles mai nimic. Pentru fiecare dintre ei realitatea și valorile sunt altele, iar limba vie și viața se află, subiectiv, în altă parte.