Zilele astea, s-a bătut obositor de multă monedă pe dreptul la căsătorie al comunităţii LGBT. Şi, pentru că am ales să nu mă implic, am primit exagerat de multă poştă antipatică legată de faptul că nu mă interesează cauza, că a încetat să-mi pese, că bine că ştiu să scriu despre prostii ca Fast and Furious 6 şi aşa mai departe.
Am ignorat mesajele neprietenoase. Prefer să răspund aici, colectiv. Dragi prieteni, dacă aruncatul de pe bloc mi se pare dăunător sănătăţii, nu am cum să militez pentru dreptul nimănui la a se arunca de pe bloc.
Cu alte cuvinte, nu cred în căsnicie. Mi se pare o formă expirată de securizare a vieţii personale. Căsnicia, aşa cum o ştim noi, obligatorie până-n 25 de ani că altfel eşti fată bătrână şi râd babele de tine, era o necesitate în condiţiile în care Ion creştea complet inept în home economics, iar maică-sa îi zicea: „Ia-ţi, mă, o nevastă, să te spele şi să te calce ea!”, iar Mărie nu avea serviciu, că era ruşine, de aceea rolul de soţ era totodată acela de întreţinător. În condiţiile în care femeia e dependentă economic, e grav să dispari şi s-o laşi cu trei copii atârnaţi de fustă şi cu pruncul la sân, să se descurce. Deci, dată fiind poziţia tradiţională a fiecărui sex în societate, căsnicia era un act necesar: Mărie îşi sacrifica tinereţile lângă cratiţă, dar avea certitudinea că va avea ce mânca până când moartea îi va despărţi.
Azi, nici unul dintre sexe nu mai e ca înainte. Toţi prietenii mei bărbaţi adoră să gătească şi-mi dau sfaturi despre cum scoţi ceara cu care ţi-ai pătat o haină, călcând-o prin ziar, iar femeile fac afaceri, călătoresc şi vorbesc despre împlinire profesională. Nici unul dintre sexe nu mai are nevoie, în mod real, de acel act de securizare a viitorului.
Da, vei spune tu, cititorule, dar siguranţa nu e numai pe plan material. Oamenii se căsătoresc pentru a securiza o iubire, pentru a avea garanţia faptului că vor avea mereu alături persoana dorită cu pasiune.
Aici, nu vă pot relata decât o anecdotă scurtă. Înainte de căsătorie, tatăl meu român o curta pe mama mea unguroaică insistând să înveţe de la ea limba maghiară, printre altele. După căsătorie, n-a mai manifestat acest interes. „Păi, care-i treaba?”, l-a întrebat maică-mea. „Nu are rost să alergi după tren, dacă l-ai prins”, a zis taică-miu şi s-a întors la ziarul sportiv pe care tocmai îl citea, că echipa Steaua era un tren mai îndepărtat, pasămite.
Pentru cine a deschis mai târziu televizorul şi stă prost cu trasul concluziilor, vreau să spun doar atât: frumuseţea iubirii ţine exact cât durează alergarea după tren. Adică, cât timp simţi nevoia interioară de a fi o persoană mai bună, mai tandră, mai receptivă, din dragoste pentru celălalt. În clipa în care intervine lenea, iubirea moare. În clipa în care îl iei pe celălalt „for granted” şi încetează să fie persoana pe care visezi s-o seduci prin tot ce faci, nu mai vorbim de iubire, ci de convenţie.
Şi nimic nu predispune la lăsare pe tânjală ca un act oficial care spune că cetăţeanul Stan Pendulă îi aparţine oficial roabei lui Dumnezeu Săftica, sau, după cum militaţi voi acum, robului lui Dumnezeu Lucreţiu. „Îmi aparţine, seducţia a luat sfârşit, acum nu mai trebuie să mă străduiesc.” Şi apar frustrările reciproce, scosul ochilor, infidelităţile; şi dragostea e înlocuită treptat de lehamite reciprocă.
Aşadar, dragi cetăţeni,nu vă căsătoriţi. Iubiţi-vă sincer şi luptaţi cu tot ce aveţi pentru prospeţimea sentimentului. Nu văd sensul unei vieţi irosite în obligaţii formale, faţă de o persoană care te tratează de parcă i s-ar cuveni.
Foto: stuffpoint.com
81 comentarii