Mircea Nicolae a cunoscut-o pe femeia care îi va inspira unul din cele mai cunoscute proiecte artistice în 2001, pe când era student la Litere. Erau de aceeași vârstă și vorbeau despre orice, de la cărți la fețele oamenilor din tramvai. S-au mutat împreună, iar lui i se părea că nu mai există graniță între ei.
După aproape cinci ani de relație s-au despărțit brusc, fără prea multe cuvinte. Ea a decis să plece din țară în căutarea unei vieți mai bune, pe care el nu i-o putea oferi. N-au ținut legătura, ar fi fost prea dureros. Mircea a încercat să ajungă la ea prin „intervenții artistice”. În mai 2007 a pornit un proiect de 100 de intervenții în spațiul public bucureștean, dar și în alte orașe din țară.
A scris pe chioșcul unei stații părăsite de tramvai „aștepți degeaba”, pe fațada unui magazin din Sibiu „ma gândesc la ea / non stop” și a lipit pe Memorialul Renașterii o tastatură cu toate tastele răzuite, mai puțin „shift” și „delete”. Făcea totul intuitiv, abia mai târziu a descoperit că ideea sa era similară cu a unor artiști americani din anii ’60-’70 care „manipulau obiecte, situații, oameni, încât să construiască un fel de lucrare de artă”.
Spera ca ea să-l urmărească, chiar și de la distanță. Își numerota intervențiile și le documenta pe blog, cu fotografii și explicații. „Hainele iubitei” a fost numărul 60. A decis să acționeze în preajma Crăciunului, pentru că avea liber de la serviciu și strânsese banii necesari. A luat vopsea albă și neagră, o scară de aluminiu, panouri de 3,65 pe 0,85 m, cartoane, ață, scoci dublu, folie de plastic. În total 400 de lei. Locația o ochise demult, un magazin părăsit pe Calea Victoriei.
A spart lacătul, l-a înlocuit cu al său, apoi și-a adăpostit materialele înăuntru. În prima zi a înlăturat stratul gros de afișe de pe geam. După șase ore de dezlipit îi înghețaseră mâinile. Peste o săptămână a luat-o de la capăt, pentru că apăruseră noi afișe între timp. A vopsit cu negru ramele roșii acoperite de praf, atât cât a putut. În a treia zi a terminat de vopsit și a pictat firma: un panou negru pe care a scris cu litere albe, copilărești, „hainele iubitei”.
Pe 26 decembrie 2007 era gata. S-a dus de dimineață la magazin și a pus hainele pe cartoane. Halatul ei de baie, în care se întorcea înfășurată de la duș și în al cărui decolteu privea avid, gândindu-se că sub el „era într-adevăr o femeie care putea fi a mea oricând aș fi vrut”. Cămașa de noapte roz care îi amintea cum dormeau împreună în fiecare noapte, ea la perete, el la margine, „pe canapeaua ale cărei arcuri le rupsesem făcând dragoste”.
Bluza și pantalonii, luate de la second hand, pe care ea le purta ca haine de zi prin bucătărie, unde găteau împreună și prin care el îi privea uneori „sânii rotunzi, ușor îmbătrâniți” sau „fundul apetisant pe care îl trata cu cochetărie, întrebându-mă uneori dacă nu cumva e prea mare pentru o femeie ca ea”. Pe la prânz a venit un prieten să-l ajute să ridice firma,. Apoi au urcat hainele în vitrină. La final, a caligrafiat cu vopsea albă pe mânerul negru al ușii de la intrare „închis”.
Pe la nouă seara, în timp ce făcea ultimele retușuri, au apărut paznicii blocului. L-au luat la întrebări și au chemat poliția. Înainte de a demonta totul, agenții l-au lăsat să fotografieze vitrina, lucru care l-a bucurat, pentru că astfel intervenția era completă. La secție polițiștii au glumit pe seama lui, i-au spus că „există și alte femei” și l-au lăsat să plece cu o amendă de 200 de lei.
Mircea spune că s-a simțit „ca un copil care face prostii și e prins cu cutia de chibrituri lângă grămada de lemne uscate.” S-a întors la magazin pe la 12 noaptea să ia hainele și firma rămase în grija paznicilor. Nu le-a mai dus acasă ci le-a lăsat lângă un container de gunoi. În septembrie 2008, a reluat legătura cu ea.
Nu-l urmărise, nu știa nimic despre proiect și Mircea și-a dat seama că dialogul pe care îl inițiase devenise unul cu sine, ajutându-l să se formeze ca artist. A ajuns la intervenția 90. Mai are 10, pe care vrea să le facă până la sfârșitul anului. Locul în care au fost expuse „hainele iubitei” a redevenit anonim. Pe ușă scrie în continuare „închis”.