Despre modul de a pune problema

Dragi cititori,

Puneţi-vă centurile de siguranţă, trageţi aer  în piept şi aplecaţi urechea încoace: vă voi trimite la unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii cinci ani. Un film de care m-am îndrăgostit intens şi iremediabil de la primul cadru şi, pe măsură ce curgea, eram din ce în ce mai sedusă, în timp ce râdeam şi plângeam alternativ şi uneori concomitent. Filmul ăsta trebuie văzut de nostalgici ai regimului şi de optimişti luminoşi ai zilei de mâine, de depresivi izbiţi grav de criză şi de milionari, de oameni  care cred că destinul e pecetluit şi de activişti de toate felurile. De oameni care luptă şi de oameni care s-au resemnat. Filmul despre care vorbesc e  No, al regizorului chilean Pablo Larrain, şi îl are în rolul principal pe cel mai memorabil actor tânăr al Mexicului, devenit icon al întregii Americi Latine, Gael Garcia Bernal.

Plotul se bazează parţial pe fapte reale. În 1988, dictatura lui Augusto Pinochet strivea orice urmă de spirit şi de individualitate în Chile. În urma presiunilor internaţionale, acesta a trebuit să accepte ideea unui plebiscit. Poporul urma să se prezinte la urne, să decidă dacă îl voia pe Pinochet pentru următorii opt ani sau dacă îşi dorea libertatea. “DA” însemna încă opt ani de dictatură, “NU”, răsturnarea unui regim care părea definitiv, imuabil, impus cu raţiunea imposibil de contestat a pumnului. Pentru prima oară, televiziunea naţională unică urma să aloce cincisprezece minute pe zi pentru tabăra “nu”. Oricum, după cum sublinia un personaj, restul timpului de emisie îi era alocat taberei “da”.

Suntem într-o agenţie de publicitate – mă rog, în coordonate optzecist – totalitariste. Rene Saavedra (Bernal) e un tânăr care a petrecut nişte ani în străinătate, în exil, pentru că tatăl său luptase împotriva lui Pinochet, sau aşa ceva. Informaţiile pe acest subiect sunt strecurate aluziv, aşa cum se vorbeşte de obicei pe vreme de dictatură, deci e greu de înţeles ce s-a întâmplat cu tatăl.

O barbă de anii 80 şi o imensă lipsă de perspective.

Cert e că tânărul, actualmente advertiser de succes şi cetăţean blazat, sictirit de tot ce înseamnă politică, e abordat de tabăra care are de promovat “nu”. Tabără alcătuită preponderent din moşuleţi furioşi, acriţi de viaţa de sub dictatură şi lipsiţi  de orice carismă. I se arată un filmuleţ deprimant, cu toate crimele, abuzurile şi violenţa regimului lui Pinochet. Evident, după cum remarcă şi Rene, nimeni de acolo nu pare convins că această campanie e mai mult decât o simplă formalitate, nimeni nu crede în victorie.

Iar pe Rene îl străfulgeră o idee. Ideea unei campanii care să pună accent pe fericirea posibilă, de  după eliberarea de Pinochet. Arma principală a acestei campanii urma să fie acea emoţie pe care chilenii striviţi de opresiune nu o simţiseră de foarte mult timp: SPERANŢA ÎN ZIUA DE MÂINE.

Evident, o parte dintre moşulicii acriţi reacţionează exact cum ne-am aştepta să reacţioneze nişte moşi acriţi şi atotştiutori: cu o ploaie de insulte şi cu trânteli de uşă. Cert e că Rene convinge o majoritate a grupului, şi echipa începe să lucreze la această construcţie a fericirii. Şi de aici, filmul devine divin.

Pentru că, deşi sunt conştienţi că Pinochet e imuabil, că eliberarea e un truc publicitar, toţi cei implicaţi în tabăra “nu” se lasă cumva pătrunşi de credinţă şi de optimism. Pentru că o serie de acţiuni începute cumva stângaci şi în doru’ lelii devin, treptat, din ce în ce mai profunde, din ce în ce mai convingătoare, din ce în ce mai consistente. Pentru că, dacă la început râdem de stângăciile filmărilor şi de replica la We are the world, treptat, oratorii lui “nu” îşi asumă propriul mesaj şi încep să-l transmită cu din ce în ce mai multă pasiune. Asta în timp ce sunt urmăriţi de maşinile poliţiei de câte ori ies pe stradă, li se scriu obscenităţi pe pereţii caselor şi se simt într-un permanent pericol de a fi asasinaţi.

În fond, concluzionez eu, Nu este un film religios. Vorbeşte mai credibil despre tăria interioară pe care ţi-o dă credinţa decât 70.000 de manuale de religie ticsite  de dogme penibile.

Dacă scenariul şi jocul actoricesc sunt o bucurie – sobrietatea supremă cu care Gael & Co îşi joacă personajele e captivantă – realizarea vizuală, cu camere video vintage,  care să facă filmul să arate “ca în anii 80”, e demnă de ovaţii. Estetica dezolantă a unor vremuri urâte e savuros tradusă cinematografic. Se pare că The Artist a născut un trend: acela al filmelor de inspiraţie vintage, realizate fidel vremurilor.