“”I want your ugly I want your disease / I want your everything as long as it’s free / I want your love / (Love-love-love I want your love)”. Penibil, ştiu. Extrem de ostentativ, lipsit de miză poetică, banal. Nemaivorbind că Lady Gaga e urâtă cu bulbuci. Dar măcar înţelegi cuvintele.
Există multe piese pe care stai, le asculţi şi te uiţi precum curca-n lemne, căutând să desluşeşti printre sunetele alea dubioase o aluzie vagă că ar avea vreun sens cunoscut omului. În cele ce urmează, mă voi referi strict la piese care mimează limba engleză. Şi vă voi invita să le ascultaţi cu mine. Să facem împreună acest exerciţiu: înţelegi sau nu ceva din adunătura aia de vocale şi consoane, fără un search pe Google?
Ca să nu fiu bănuită de discriminare, le voi da alternativ: o piesă de rock şi una de dance. Măcar să mă urască ambele categorii în egală măsură.
10. TALKING HEADS – Burning Down The House
E drept că David Byrne, solistul trupei pseudopunk Talking Heads, a avut întotdeauna un talent de a rosti cuvintele de parcă ar fi fost şomoioage de fân pe care le întorcea cu grebla să se usuce şi pe partea cealaltă, dar în cântecul ăsta, îşi dă frâu liber cum n-a făcut-o niciodată până acum. Poate v-aţi autoiluzionat că aţi înţeles vreodată mai mult din piesa asta decât “Burning Down The House”. Vă zic eu: nu s-a întâmplat.
9. SNOW – Informer
PIESA.
E un pic trist să porţi un nume scrobit ca Darrin Kenneth O’ Brien când marele tău regret în viaţă e că nu te-ai născut un rastaman negru autentic, cultivator de ganja în ghiveci pe balcon. Şi atunci, ce faci, ca să compensezi? Inventezi turuitul imposibil de urmărit, ca nou gen artistic. Numai că au şi ascultătorii răbdarea lor. După ce au văzut că şi a doua piesă, şi a treia, sunt tot aşa, li s-a făcut milă de băiat şi l-au cruţat. Nu se ştie nimic de el de atunci.
8. SEX PISTOLS – Bodies
Sex Pistols sunt o trupă iconică, cu nenumărate merite: au fost primii care au înjurat live, la televizor, au brevetat imaginea starului rock care sparge camere de hotel, au parodiat regalitatea britanică şi au acuzat regina de jaf şi, printre multe altele, au creat genul punk. Dar din piesa asta CHIAR nu înţelegi nimic. De data asta, există un motiv. Textul descrie nişte avorturi absolut oribile, făcute cu ce s-a găsit prin casă. Şi, pe acelaşi album cu Anarchy In the UK sau God Save The Queen, pe Johnny Rotten & Co i-a cuprins brusc stânjeneala.
7. JAY – Z – It’s Hot (50 cent diss)
După cum zice titlul, asta e o piesă în care Jay – Z îşi propune să şteargă pe jos cu 50Cent. Îmi pare rău, Jay – Z, dar un atac de succes la persoană nu funcţionează decât dacă se înţeleg cuvintele. Şi mai am o veste tristă: 50 Cent chiar răpăie inteligibil, ceea ce, în cazul tău, e încă un vis neîmplinit, copil al suferinţei.
Dincolo de asta: hai să zicem că înţeleg că un om are dificultăţi în a se face înţeles într-o piesă cu o vagă urmă de muzică, unde trebuie să susţină vocal nişte note. Dar ăsta e hip-hop. Gen, genul în care vorbeşti pe ritm. Să reuşeşti să fii neinteligibil în condiţiile astea mi se pare o performanţă.
6. PEARL JAM – Yellow Ledbetter
Cu bonus pentru sarcasmul top commentului care zice: “Asta e piesa mea favorită căreia nu-i ştiu versurile”.
Şi, pe bune. Eddie Vedder, vocalistul Pearl Jam, a fost întotdeauna dragostea mea. Pentru că era enigmatic. Ce cânta el, acolo, pe scenă, era o enigmă pentru toată lumea. De aceea, oamenii au preferat să facă headbang pe ritmul grunge-ului proaspăt născut şi să nu-şi bată capul cu chestii care nu-i priveau. Cum ar fi mesajele criptate către marţieni pe care le transmitea Eddie prin cântece.
5. PRINCE – Head
PIESA.
Aceasta este o piesă livrată de artistul cunoscut înainte drept The Artist Formally Known As Prince. E despre plăcerile de nedescris ale sexului oral. Cel puţin aşa indică titlul. Revoluţionară, e adevărat, pentru anul 80, când Michael Jackson ne cânta despre cum să dăm vina pe boogie. Numai că e atât de dificil de distins ce murmură Prince în focul pasiunii încât, la final, constaţi cu stupoare că nici măcar nu te-ai prins dacă artistul cunoscut înainte e de partea cererii sau de aceea a ofertei.
4. GOGOL BORDELLO – Occurence On The Border
Când o trupă este formată din emigranţi din toate colţurile planetei, împrieteniţi la o coadă, unde se chinuiau să adune la un loc atâta engleză încât să-i ceară o pâine vânzătoarei, e oarecum de înţeles că textele lor vor avea prea puţin în comun cu engleza. Partea frumoasă e, după cum se aude din cântecelul ăsta, că nici măcar nu încearcă. Ce spun eu că nici nu încearcă? Nici măcar nu încearcă să încerce!
3. MICHAEL JACKSON – Jam
Ştim eterna concurenţă dintre Prince şi Michael, nu? Nu poate lipsi nici de aici.
De obicei, textele lui Michael Jackson erau destul de limpezi pentru toată lumea. Erau fie despre salvarea planetei (Save The World), pentru că planeta suntem noi (We Are The World), fie despre cum vrea el să fie lăsat singur (Leave Me Alone), fie despre faptul că se simte prea singur (Stranger In Moscow), fie despre cum nu avem noi treabă dacă el e alb sau negru (Black Or White). Deci, ce zicea titlul, aia era.
În schimb, piesa asta, Jam, reuşeşte să fie pe alocuri neinteligibilă şi, în rest, absolut incoerentă. Poate, cheia e în refren. “Jam / Can’t take too much (of) this stuff”. Hmm. Deşi, până la urmă, a luat excesiv de mult din altele.
2. NIRVANA – Smells Like Teen Spirit
Nu ştim dacă, în scurta sa existenţă, legendarul Kurt Cobain a aflat de existenţa unui aliment numit mămăligă. Cert e că a cântat toată viaţa de parcă ar fi fost cu ea în gură. De piesa asta şi de lipsa ei de noimă a făcut mişto atât de multă lume, de la Weird Al Yankovic şi până la Muppets, încât mă simt Captain Obvious dacă mă apuc să mă distrez pe socoteala ei. De fapt, cred că exista o concurenţă secretă, “care din noi e mai lipsit de sens?”, între liderii grunge-ului. Nu e o întâmplare că doi dintre ei sunt, azi, în acest top.
1. APACHE INDIAN – Boom Shack-A-Lak
Nu aveam cum să nu pun pe locul I chestia asta. E mai mult decât un cântec. E o boală contagioasă. Orice muzician atins de ea a fost infectat pe loc de boala aia sinistră cunoscută sub numele de Sindromul Eruptiv al Dezarticulării (SED) şi, în câţiva ani,a murit în spasme. Încă nu s-a descoperit un vaccin. SED continuă să facă victime şi în zilele noastre. Chiar în timp ce tu citeşti rândurile astea, muzicieni din toată lumea delirează frenetic, afectaţi de SED, iar oamenii care se zbânţuie prin cluburi ratează să priceapă că, de fapt, se distrează nepăsător pe strigătele de ajutor ale unor fiinţe aflate în grea ananghie.
3 comentarii