Una dintre cele mai fascinante personalităţi pe care le-am întâlnit, de când torturez vedete în vederea publicării, e Maria Răducanu. Femeia care se încăpăţânează să fie mamă într-o lume dominată de carierism şi artistă autentică într-un domeniu care se transformă agresiv în industrie.
Şi, pentru că Maria are două concerte săptămâna asta, unul azi la ceainăria Serendipity Tea şi unul joi, de Sântămărie, la Green Hours, profităm de ocazie să publicăm online varianta integrală a interviului pe care ni l-a acordat în print.
TABU: Ai un mod foarte neconvenţional de a fiinţa pe piaţa muzicală. Dacă nu te deranjează cuvântul „piaţă”. De ce nu-ţi faci campanii de publicitate?
MARIA RĂDUCANU: Cea mai bună campanie de publicitate vine de la oamenii care te înţeleg. Întâmplarea face ca eu să fiu destul de singuratică. Sau selectivă uman. Iar terenul pe care mă mişc ca om şi ca artist este foarte mic.
Dimpotrivă, ai o voce care-ţi permite să abordezi orice, de la jazz la repertoriul Mariei Tănase şi de la fado la muzică orientală. Mie mi se pare un teren uriaş. O moşie.
Vorbesc despre alt teren. Acela al lumii pe care sunt dispusă s-o frecventez. Nu am timp să-mi fac PR, mi se pare suficient să cânt. Şi mizez pe cei din jur, care ar putea fi pe fază. Dacă ei nu se gândesc să valorifice asta în bani mai mulţi şi într-o imagine mai bombastică, asta e.
Îţi doreşti bani mai mulţi?
Nu mi-ar strica să fiu mai puţin îngrijorată de ziua de mâine. Dar poate că nu „bani mai mulţi” e termenul. Cumva, ar fi normal să nu existe aceste spaime. Dar… după cum arată ultimii cincisprezece ani din viaţa mea, se pare că pot cânta bine şi cu încordarea supravieţuirii stricte. Asta mi se pare frumos. Să ajungi ca pâinea ta să depindă de actul tău artistic şi, totodată, să te prinzi că nu faptul că vei fi plătit şi că te vei duce acasă cu bani e esenţial în ceea ce faci. Dar nu ai cum să te prinzi de asta dacă nu trăieşti această experienţă. Oricât ai fi de talentat, dacă nu-ţi stabileşti corect priorităţile morale, talentul tău va ajunge să miroasă urât.
Ai exemple în sensul ăsta?
Poţi să le identifici şi tu, dacă dai drumul la televizor sau citeşti reviste. E păcat de oamenii cu potenţial artistic, care nu ajung să fie veritabili artişti, pentru că încep să se prostitueze. Ştiu, cuvântul e clişeu. Dar mă întristează opţiunea unora care preferă să mai cumpere o vilă, în loc să se dedice exclusiv trudei – şi bucuriei – căutării artistice.
Apropo de trudă şi bucurie, mi-ai cerut ceva complet neobişnuit. Mulţi muzicieni îmi programează interviul după concert, să-i şi văd. Tu m-ai programat după concert, dar mi-ai interzis să asist la el. De ce?
Pentru că simt o dedublare foarte ciudată între mine, cea care cântă şi între mine, cea care vorbeşte despre muzică. Nu e o postură confortabilă pentru mine să vorbesc despre mine. Recunosc, aş prefera ca oamenii să se mulţumească cu ceea ce văd şi aud pe scenă. Pentru că tu, muzician, nu te poţi obiectiva atât de mult încât să fii şi propriul tău PR şi critic.
Păi nu-ţi ceream nici să-ţi analizezi propriile interpretări, nici să-mi înşiri merite. Le ştiu. Doream doar să aflu lucruri despre tine.
OK. Păi, am o fetiţă de doi ani şi două luni, Zoe, şi o nepoţică de aproape trei luni, Mina. Ambele locuiesc cu mine. Şi văd o opoziţie totală între condiţia de artist şi cea de părinte. E ceva de neconciliat. Îmi amintesc şi de experienţa cu fiica mai mare. Natural mi s-ar părea să stau acasă, să mă concentrez pe copil.
Pari un spirit mult prea artistic, să te poţi mulţumi cu asta.
Nu-s. Maternitatea e ceva real. Doamnele astea cu joburi fabuloase care-şi lasă copilul de la trei luni în grija bonelor şi se duc gâfâind să-şi recupereze joburile, cu sentimentul că e absolută nevoie de ele, sunt o anomalie. Şi nu vorbesc ca un tradiţionalist, ci ca un om care chiar trece prin asta.
Poate e vorba de lungi războaie câştigate în carieră, la care nu vrei să renunţi atât de uşor. Nu?
Eu cred că unica poziţie care contează în viaţă e aceea de om fericit.
Şi nu crezi că fericirea e un lucru subiectiv?
Da, subiectiv şi complicat. Bine, eu în aceşti doi ani şi două luni, am cântat foarte mult. Mai mult decât în anii în care n-o aveam pe Zoe. Dar am simţit acut pe scenă senzaţia că ar trebui să fiu acasă. De când am copil mic, actul artistic a devenit un mic infern, care, prin graţia divină, devine foarte frumos.
E diferit faţă de prima ta experienţă pe tărâmul maternităţii?
E un pic diferit. Acum 21 de ani, la naşterea fiicei mele mai mari, m-am lăsat de cântat. Eram foarte tânără şi, deşi îmi plăcea foarte mult să cânt, încă nu înţelesesem că muzica e vocaţia mea. În orice caz, am reînceput să cânt după ce Ana a împlinit nouă ani şi mi-a fost mai puţin dificil s-o las singură. Ştiu, sună melodramatic, dar de câte ori plec de lângă copilul meu, simt că mă decapitez. Pentru că meseria cere, şi ea, implicare totală. Iar copilul, si el, simte când eşti cu mintea la repetiţie.
Cât de mult diferă experienţa propriu-zisă a maternităţii în perioade şi la vârste atât de diferite?
În afară de faptul că gătesc mult mai bine, experienţa nu e atât de diferită.
Şeful meu Boerescu ar adora să dezvolte subiectul ăsta cu tine. Te-ar întreba ce supe faci, ce feluri principale şi ce deserturi. Aţi face tot interviul numai pe buza cratiţei. Eu te întreb doar atât: îţi place pe bune să găteşti?
Da. De multe ori. Dar, ca orice lucru frumos, gătitul devine enervant când e o necesitate. Mai ales când necesitatea se tot repetă. Te superi. Apoi îţi trece. Revenind la întrebarea ta precedentă: în afară de faptul că gătesc mai bine, am devenit un om mult mai răbdător. Dincolo de asta, experienţa maternităţii e aceeaşi.
Eşti Scorpionul acela clasic, etern irascibil şi neliniştit?
Zic că da. Poţi să spui şi faptul că sunt un om coleric, un ciclotimic, un bipolar. Mi-e greu şi mie cu mine. Celor din jur le e şi mai greu. Dar compensez cu farmecul meu incontestabil. (Zâmbeşte.)
Ai blog pe MySpace, unde ai articole foarte vehemente, cu „huooo, mafioţilor!”, care contrastează cu delicateţea prezenţei tale.
Dacă aş fi un om placid, n-aş cânta. Dar eu cânt aşa cum sunt. Bine, nu cânt chiar cum sunt, pentru că mai am de cântat.
Te menajezi?
Nu. Dar sunt conştientă că mai am 30 – 40 de ani de cântat de-acum înainte. Am nevoie de timp. Şi pe ăsta de până acum l-am folosit, zic eu, cât de bine s-a putut.
De ce scrie pe Wikipedia şi în toate materialele de presă că eşti „autodidactă” muzical? Ce înseamnă asta mai exact?
Habar n-am cine a scris prima oară asta şi de ce informaţia a fost preluată de toată lumea. O fi fost un citat interpretat greşit. Ai văzut CV-uri de mari muzicieni, de vocalişti internaţionali. Nu scrie nicăieri ce Conservator au absolvit, sau câte ore de canto au făcut. Probabil că o fi fost aşa: m-a întrebat cineva „Eşti autodidactă?” iar eu i-am răspuns ceva de genul: „Da, cânt în bucătărie, în duş, şi mă mai si uit pe câte o partitură”. Habar n-am ce înseamnă să fii autodidact. Probabil că toţi suntem autodidacţi în mare măsură. În artă, nu merge să aplici regulile vieţii reale. Şi de aceea, artiştii sunt oameni ieşiţi din comun, care mimează ocazional normalitatea, din dorinta de a fi acceptati, din tandrete, din culpa ori doar din respect pentru cei de lângă ei.
Artiştii au nevoi speciale?
Dacă nu le-ar avea, n-ar bea, nu s-ar droga, ar pune bani deoparte, ar petrece concedii civilizate. Artiştii clasici o fac. Dar ei au un mod clasic de a vedea viaţa, ba chiar şi partitura. Modul lor clasic de lucru presupune să lucrezi ziua şi să dormi noaptea.
Iar tu lucrezi noaptea?
Iubesc să dorm noaptea, dar nu întotdeauna se poate. De aceea, îmi place să prind dimineaţa, indiferent de ipostaza în care se întâmplă asta.
Chiar dacă ai peste 40 de ani şi, din câte aflu, multe nopţi pierdute, eşti foarte frumoasă, ca o zână roşcată dintr-un basm britanic. Ai un ten splendid. Ce faci să te menţii aşa?
Mult spa, mult jacuzzi, împachetări în parafină şi în ciocolată. (Zâmbeşte.) Toţi instructorii de fitness mă cunosc. Dacă-ţi arăt abdomenul meu, încremeneşti. Serios, nu pot să-ţi vorbesc în temă decât despre lucrurile care mă preocupă. Chiar îmi zicea cineva: Uite, Leonard Cohen are 79 de ani şi încă poate cânta. Iar eu i-am zis: Dar tu ai auzit cum cântă Cohen? Nu rage. Muzica lui îi urmează respiraţia. Evident că a făcut tot felul de chestii, dar a mers pe moderaţie. Cântăreţii care au sfâşiat un pic pătura de ozon s-au curăţat repede. Cam aşa se întâmplă de obicei. Eu plănuiesc să rag până la 93 de ani.
Dincolo de performanţele vocale neştirbite de trecerea timpului, insist: eşti foarte sexy. Ce faci pentru asta?
Am o oarecare tristeţe legată de felul în care arăt: mi-ar plăcea să-mi las părul alb. Urăsc să-mi vopsesc părul şi mă simt ca într-o închisoare. Să ştii că am 46 de ani, iar una dintre campaniile pe care le-aş duce ar fi pentru promovarea dreptului de a îmbătrâni, de a fi lăsat să te bucuri de trecerea timpului. E o tâmpenie să muşamalizezi chestia asta. Nu-i găsesc nici o noimă unui star ca Madonna. Cui îi trebuie o femeie de 60 de ani fără celulită? De ce să n-ai celulită la 60 ani? Poate că la vârsta aia ar fi interesant să expui nişte circumvoluţiuni ale creierului care să lase lumea cu gura căscată. Trecerea timpului e extrem de erotică. Vreau să am dibăcia să mă bucur de ea aşa cum trebuie.
Crezi că şi vârsta de 60 de ani e erotică?
Te rog, caută-mă la 60 de ani şi-ţi răspund atunci. Iar vizavi de erotism: cred că ceva sau cineva poate fi erotic doar dacă există complicitate. Dacă voi avea parte de complicitate şi la 60 de ani, în mod cert va fi foarte erotică.
Şi acum ai parte de complicitate?
Nu-i niciodata destulă, dar există. Încă există persoane cărora le face plăcere că m-am mai îngrăşat, că m-am mai descărnat, că mă mai doare spatele…
E sadic să găseşti plăcere în durerea de spate a altcuiva.
Depinde de durere. Eu nu vorbeam despre lumbago. Mai sunt mici momente în care nu te poţi mişca, in timp ce te apleci sa schimbi un scutec, de exemplu.
Revenind la muzică: cum ţi-ai format stilul atât de distinctiv?
Habar n-am. Zic şi eu ce zice toată lumea: de la doi-trei ani. Apoi, am început să studiez vioara. Că mi s-a explicat că trebuie s-o las mai moale cu cântatul, că nu e un lucru serios. „Apucă-te şi tu de un instrument!”
Cine a putut să-ţi spună una ca asta?
Un monstru îngrozitor. (Zâmbeşte.) Tata. În felul lui, avea dreptate. E la îndemână să îmbraci o rochiţă drăguţă, să înveţi nişte refrene şi să urci pe o scenă. Dar cu atât mai greu ajungi la autenticitate. La sens. Puţine cântăreţe sunt minunate şi consistente la vâste fragede. Chestia asta ţine de cum îţi parcurgi viaţa. De cum trăieşti şi de cum primeşti ce trăieşti.
Şi tu cum primeşti ce trăieşti?
Din plin. Pe măsură ce îmbătrânim, ne îndrăgostim mai profund. Totul doare mai intens. Lucrurile ni se întâmplă cu mai multă greutate.
Mie mi se pare că tu te îndrăgosteai profund şi în tinereţe, dacă ai ales să te laşi de muzică.
Nu de îndrăgosteală a fost vorba, ci de copil. Ţi-am zis deja ce cred despre maternitate.
Comparaţiile cu Maria Tănase sau cu Amalia Rodriguez te măgulesc sau te deranjează?
E riscant să compari femei. Mai ales dacă-s cântăreţe. Dincolo de asta, bineînţeles că mă flatează comparaţiile. Mai e şi o mare doză de adevăr: nu e întâmplător că eu cânt piesele Mariei Tănase. Ea e un emiţător extraordinar. Nu ştiu dacă aş fi cântat Un ţigan avea o casă, dacă aş fi auzit-o în zeci de alte variante. A ei are miez. Contează calea pe care-ţi vine o informaţie. De exemplu, n-am simţit niciodată pornirea să cânt operă.
Poate, dacă ţi s-ar fi recomandat…
De parcă eu aş asculta vreodată vreo recomandare.
De ce?
Pentru că nu pot să fac decât ce decid eu că e bine. Sau ce decid eu că sunt în stare. Dar mi s-ar părea frustrant să mă aservesc unui stil. Nu mă interesează să cânt ca nimeni. Viaţa e mult prea scurtă, iar eu vreau să cânt ca mine. Dacă apuc să o fac.
Cum ai descoperit bogăţia de stiluri muzicale pe care le-ai experimentat neaservit?
Acasă. La noi în casă, toată lumea iubea muzica şi toată lumea asculta muzică. Tata era profesor de muzică.
El te-a sprijinit şi te-a îndrumat?
Absolut deloc. La început, când m-a auzit cântând, m-a lăsat în pace. Apoi, după ce a văzut că mă înfierbânt, a zis: “Vreau să laşi chitara aia din spate şi în locul ei să văd o poşetă”.
Cum îţi menajezi vocea?
Nu beau rece. Şi iau Paracetamol. Din când în când suc de lămâie. Atâta tot.
Vocalize faci?
Când eram foarte tânără, făceam. Dar nu ştiam că sunt vocalize. Pur şi simplu, mă jucam cu vocea. Acum, n-am unde şi n-am când. Fac mai mult vocalize mintale. Cânt în gând.
Ai făcut Filologie. Tatăl tău te-a obligat să faci o facultate serioasă?
Nu m-a obligat nimeni la nimic. Am avut părinţi minunaţi. Au fost doar îngrijoraţi când s-au prins că s-ar putea să nu fiu un model de fată care termină facultatea, îşi ia repartiţia şi se mărită cu un inginer la ţară, pune nişte bani deoparte şi trăieşte fericită. Orice părinte îşi doreşte ca al lui copil să fie fericit in cel mai simplu mod cu putinta şi încearcă să-l îndrume spre un model de succes. Posibil, unul văzut în jur.
Tu ce le doreşti copiilor tăi?
Să fie fericiţi aşa cum cred ei de cuviinţă.
Cum a fost să te reapuci de muzică după acea pauză de şapte ani?
N-am ştiut că mă reapuc. Am zis: „Măi, frate, hai să fac câteva cântări, să văd cum e!”. Era 1999 spre 2000. Eram redactor la o revistă, aşa cum eşti tu acum. Am dat două telefoane la singurele cluburi pe care le ştiam: la Voicu Rădescu, în Green Hours, şi la Călin Husar, în Lăptărie. Am zis: „Sunt Maria Răducanu, mă mai ştiţi?”. „Da, normal.” „Vreau să cânt şi eu în următoarele zile la club, se poate?” „Da.” Şi i-am sunat pe Vlaicu Golcea şi pe Sorin Romanescu, pe care-i ştiam. Pe Vlaicu din ‚94, pe Romanescu din ‚88, la un festival studenţesc. Le-am zis: „Băi, vreau să cântăm împreună!” „Hai!” Şi de la acele două cântări, a renăscut tot. Mi-am dat demisia din jobul de redactor. Habar n-aveam oricum de nimic. Şi mai era o problemă: la început, nu vedeam nici o legătură între cântat şi a primi bani la sfârşit.
Pe bune?
Nu concepeam să primesc bani pe cântat şi să trăiesc din asta. La 20 de ani, când mergeam la festivaluri şi concursuri studenţeşti, toate pe gratis, veneau propuneri de genul: nu vrei să cântăm jazzurile astea pe care le cânţi tu în cârciuma cutare, în fiecare sâmbătă? O să câştigăm atât. Iar eu răspundeam: sper să cânt toată viaţa şi să nu iau niciodată nici un ban, pe nici o cântare. Mi se părea macabru să fiu plătită pentru cântat. Na, in civilizatiile antice , în societăţile alea antice, artistul trăia în mega belşug, ca un răsfăţat al societăţii.
Ţi-ai dori asta?
M-ar ajuta pentru o vreme, să-mi pun în practică mai frumos micile proiecte muzicale.
Şi totuşi, dacă refuzai banii de cântat, din ce trăiai?
Din joburi. Nu m-au ajutat părinţii, că n-aveau cu ce. Am lucrat la Cinematecă, am fost şi suplinitoare de limba franceză, am făcut şi secretariat la o firmă de import-export, am dat şi meditaţii, am vândut salam în Piaţa Norilor vreo jumătate de lună. N-am rezistat mai mult. Găsisem anunţ: „Angajăm vânzătoare de mezeluri, băcănie lux Piaţa Norilor”. M-am întreţinut. Nu e nimic mai firesc, tânăr fiind, si familist, si parinte, decât să-ţi asiguri existenţa.
Şi când ai început să accepţi banii pe cântat?
M-am prins că a cânta minunat este un lucru mai valoros decât multe servicii de care are parte societatea. Şi te întrebi de ce în atâtea meserii doldora de impostori nu se pune problema traiului sub limita subzistenţei. Te întrebi de ce nu devine comunitatea conştientă că arta ii este vitala, ca trebuie preţuită şi ajutată, răspândită, popularizată.
Nu crezi că şi această frondă a jazzului românesc, de a sfida trenduri, a nu frecventa televiziuni, a nu căuta sponsori, a nu se mula pe gusturile publicului, are o parte din vină? Ai vreun videoclip?
Am unul, făcut în 2002. Iar cu sponsorii… se pare că i-am avut fără să ştiu. Au mai dat oameni mâna cu mine şi mi-au zis că mi-au sponsorizat albume, deşi nu primisem nici un ban de la ei. Dar ştii care-i paradoxul trist? Într-adevăr, a nu te îmbrăca frumos e ca un fel de a bate obrazul omenirii că nu haina-l face pe om şi există lucruri mai importante. Pe de altă parte, orice gen care se închide în el însuşi cu autosuficienţă există degeaba. Marii muzicieni de jazz a căror extravaganţă maximă era să poarte costum şi cămaşă albă când se urcau pe scenă şi făceau solouri de saxofon de câte o jumătate de oră erau extrem de carismatici. Cu toată sofisticarea muzicii lor, vrăjeau publicul. Lipsa de carismă a unui muzician de jazz, fie şi el unul genial, vine dintr-un blocaj. O intelectualizare exagerată, care e un duşman al artei.
Asta o spui tu, care eşti o intelectuală?
Sper sincer că nu sunt. Sper că am scăpat la mustaţă de chestia asta. Şi mi s-au pus diverse etichete. De exemplu, pe când era fiică-mea elevă, vine într-o zi la mine: „Mamă, tu eşti feministă?” „Nu, de ce?” „Că m-au întrebat colegele la şcoală.” „Nu, mămică, nu-s feministă. Vreau doar să avem din ce să plătim întreţinerea şi să mâncăm.” Asta e, n-aveam nici un iubit de care să ştie oamenii şi ieşeam cu prietenele mele la cârciumă, de unde mă întorceam dimineaţa cu ciorapii rupţi, pentru că dansam desculţe, cu pantofii-n mână. „Atunci de ce nu e căsătorită, de ce nu e cu cineva de care să ştie toată lumea?” „Şi tu ce-ai răspuns?” am întrebat-o. „Am zis că eşti foarte romantică şi foarte selectivă”. Şi mi-a mai zis: „Când vorbesc cu tine despre bărbaţi, îmi dau seama că eşti ca o fetiţă. Mi-e frică să vorbesc cu tine, mă apucă spaima.”
Ai avut atâtea colaborări cu muzicieni mari de peste hotare. Eşti printre puţinii artişti români valabili oriunde în lume. Cum te-ai impus?
Să fim serioşi, nu e chiar aşa. E adevărat că dincolo de aspectele atipice ale demersului meu de cântăreaţă în spaţiul şi timpul dat, reuşesc să ating cumva ascultătorul. Prin albume şi prin ochii celor care apucă să mă vadă cântând măcar o dată, aici sau peste hotare. Dar nu e o carieră à la lettre.
Dintre destinaţiile în care ai cântat, care e preferata ta?
Preferată ca şi carte poştală, că n-am un loc preferat de cântat. Îmi doresc să mă întorc în Africa.
Ce ţi-a plăcut în Africa?
E ca şi cum m-ai întreba ce mi-a plăcut la New York, unde am mers de câteva ori şi voi mai merge, numai sănătate să fie. La Paris, poţi să spui ce-ţi place. Dar în New York, când te plimbi prin oraş, te învăluie şi te înnebuneşte o stare greu de descris. Eram cu colegul meu Krister Jonsson, din Suedia, care a făcut Conservatorul în New York. Zic: „Frate, ce frumos e aici! Culmea e că n-aş putea să explic de ce e frumos. Ce-mi place?” Iar Krister zice: „Da, aşa e. Nu ştii de ce îţi place.” Ce să fie frumos? Nişte străzi şi nişte zgârie-nori. Nu ştii ce anume te seduce, dar eşti topit. Aşa şi cu Africa.
Îmi doresc să ajung şi în India. În 2004, fusesem programată la un festival, în New Delhi parcă, unde ar fi cântat şi Ravi Shankar, în aceeaşi zi. În ultimul moment, în Paris, când aşteptam biletul, m-a sunat Sorin Romanescu, cu care trebuia să cânt, mi-a spus ca nu mai vine. Nu-i plăcuse nu ştiu ce, în contract. Eu, în 2004, nu-mi imaginam că mă pot duce acolo, să cânt singură. A fost o mare greşeală. Uite, acum m-aş duce şi pe Planeta Marte să cânt cu o orchestră de brusturi, dacă ar descoperi marţienii că le place polifonia brusturică.
5 comentarii