Tabu
CULTUREWhat's hot

Un tramvai numit Cate Blanchett

Dacă există o temă majoră a vieţii şi a operei lui Woody Allen, una care să-i reunească întreaga filmografie şi toate formele de comedie care au populat-o – e conflictul dintre aparenţă  şi  esenţă. Da, veţi spune voi, conflictul dintre aparenţă şi esenţă e tema comediei în general. Da, dar observatorul subtil şi nuanţat care e Woody Allen duce tema asta la un nivel nebănuit. Talentul său de a construi şi mobila personaje, motivaţii, intenţii şi reacţii este cel care “stoarce” ideea de  conflict între aparenţă şi esenţă până la ultima picătură de  umor sau de durere. Sau de umor ŞI durere, în cazul acestui ultim film al său, Blue Jasmine, care mi se pare cel mai bun film al lui Allen de la Match Point încoace.

Recunosc că e şi o doză de   subiectivism la mijloc. Îmi plac poveştile “character-driven”, filmele care pătrund adânc în sufletul şi mintea unui personaj, pe care-l disecă  până în fibrele cele mai intime, descoperind tot ce te  puteai aştepta să afli  în acel personaj – şi lucrurile la care nici măcar nu te gândeai. Pentru  că, dacă tindem să etichetăm de timpuriu personajul lui Blanchett (“snoaba  care se minte singură atât de convingător, încât ajunge la secţia veselă”) sau pe al lui Sally Hawkins (Ginger, sora mai mică, “răţuşca urâtă şi modestă, dar cinstită şi bună”) –  Woody Allen ne trage clapa şi ne umileşte. Aşa cum numai Woody Allen ştie să o facă.

E uşor să compari Blue Jasmine cu Un tramvai numit dorinţă, şi toată lumea a făcut-o, inclusiv bunul meu prieten Beni Goace. Numai că, dacă în cazul lui Williams, lucrurile erau albe sau negre – Blanche era o mitomană care refuza ideea îmbătrânirii, Stella, o fată bună şi sufletistă, iar Stanley, un mârlan demn de împuşcat; Allen ne oferă, în fiecare clipă a filmului, noi şi noi laturi ale eroilor. Tocmai de aceea, performanţele actoriceşti devin răvăşitoare. Toate. E  uşor să fii actor fabulos când partitura e mereu surprinzătoare, ca România Elenei Udrea.

Allen oferă aproximativ aceeaşi imagine încă din primele câteva secvenţe ale filmului: Jasmine (nume adoptat din snobism, pentru că numele de botez, Jeanette, era prea banal) e o narcisistă risipitoare, care a trăit în huzur toată viaţa şi are impresia că toată atenţia din lume i se cuvine (bine, ştie s-o cucerească, cu o graţie şi un farmec absolut irezistibile; Blanchett pare născută în scutec Dior şi poartă  ţinutele ravisante cu care o îmbracă Allen cu o naturaleţe seducătoare), Ginger pare complet topită după sora ei şi pare să-i acorde acesteia toate circumstanţele atenuante şi toată iubirea  din univers, iar prietenul ei Chili (Bobby Cannavale) pare un mârlan cu gura mare, un nemernic care se oftică pentru că apariţia neaşteptată a lui Jasmine îi întârzie căsătoria cu Ginger.

În prima parte a filmului, Allen are grijă să exploateze din plin clişeele aparenţelor. Scenele în care rafinata şi eleganta blondă  se intersectează cu muncitorimea de ghetou şi răspunde  cu persiflare subtilă gherţoielilor, în timp  ce ia calmante cu ghiotura (şi cu votcă)  sunt de un comic woodyallenian. Sunt contrapunctate cu scene din trecut, la fel de acuzatoare pentru eroină, în care îi descoperim aroganţa (altruismul lui Ginger, care acceptă fără să ezite să-şi găzduiască sora sărăcită, rămasă văduvă e contrapunctat de  o vizită din alte vremuri a lui Ginger şi a primului soţ, Augie, la palatul newyorkez al lui Jasmine şi al lui Hal (Alec Baldwin), escrocul care o ţinea pe aceasta în puf), cinismul (Jasmine colaborează fără ezitare cu Hal, răsfăţându-i pe diverşii musafiri, în timp ce Hal îi falimentează), delăsarea (Jasmine îi ignoră aventurile lui Hal, preferând să-şi savureze viaţa de aristocrată). În tot acest timp ea, nevasta escrocului, îi critică fără milă pe bărbaţii lipsiţi  de maniereşi sărăntoci pe care şi-i alege sora ei; dar când Augie (Andrew  Dice Clay) câştigă o sumă mare la loterie, nu ezită să-l jecmănească fără scrupule, împreună cu Hal.

Pe scurt, prima jumătate a filmului e o consolidare a stereotipurilor, pentru ca tu, spectatorul, să înţelegi bine de tot de ce e cazul s-o dispreţuieşti pe Jasmine / Jeanette, s-o adori pe Ginger şi omenia ei şi să vrei un iubit mai de doamne ajută decât Chili.

A doua jumătate, însă, vine cu informaţii-surpriză, care ne schimbă treptat perspectiva asupra fiecăruia dintre cei trei.

Jasmine şi-a provocat singură căderea, din dragoste. I-a tolerat infidelităţile lui Hal şi l-a susţinut în escrocherii; dar, când acesta se îndrăgosteşte de o altă femeie şi-i propune un divorţ amiabil şi avantajos, femeia pune mâna pe telefon, îl denunţă la FBI şi, ca s-o zicem popular, moare cu el de gât. Suferă teribil când  e părăsită de fiu, iar din secunda în care află unde îl poate găsi, lasă orice şi se duce să-i implore iertarea. Refuză compromisul mărunt, cu dentistul la care se angajase, chiar dacă acest lucru înseamnă pierderea slujbei – şi, treptat, descoperi la graniţa dintre autoiluzie şi grandoare, o forţă tragică profund umană.

Încurajată de sora  ei, Ginger se duce  la o petrecere unde, deşi pretindea că îşi iubeşte logodnicul, se agaţă de primul gras libidinos şi transpirat care se dă inginer  de sunet, o ameţeşte cu vrăjeala, o plimbă prin moteluri ieftine şi o mozoleşte pe la colţuri. Şi, brusc,  sentimentele faţă de Chili încetează să existe. Abia  după ce grasul o anunţă că e căsătorit, revine la italian cu arme şi bagaje. Ca  dovadă  că, adeseori, bunătatea de suprafaţă e  un amestec bine dozat de laşitate, complexe şi nevoie de integrare, dar ascunde, la prima încurajare, o lipsă de scrupule mai pronunţată decât răutatea asumată.

Iar mârlanul de Chili? Pe măsură ce-l vedem luptând cu ochii în lacrimi să-şi recupereze logodnica infidelă, iertându-i toţi paşii greşiţi şi, odată victorios, tratând-o pe Jasmine cu generozitatea specifică adevăratei nobleţi, înţelegem că Allen şi-a propus să ne ofere un AntiStanleyKowalski.

Dincolo de asta, Blue Jasmine merită văzut ca  experienţă cinematografică în sine. Trecerile inopinate de la lux la ghetou; poezia inefabilă a prezenţei lui Blanchett, tonul  atât de personal, specific poveştilor relatate din unghi subiectiv; toate contribuie la senzaţia finală: aceea de “Wow”.

Foto: courtesy of Roimage.

ARTICOLE SIMILARE

Pepe Le Pew, interzis pentru că normalizează violul

Andreea Damian

Roxana Ionescu face primele declaraţii după divorţ

O tânără a fost arsă de vie de iubitul său în Buzău și mai sunt oameni care zic că e vina ei

Dora Constantinovici

Profită de oferta ABA Make-up Academy!

The NEW HAVASI Symphonic Concert Show! Spectacol monumental de Craciun la Bucuresti!

Cel mai bine plătiți actori în 2020

Andreea Damian

Scrie un comentariu