Alexandru Papadopol e actorul carea jucat roluri principale în filmele de debut ale celor doi regizori care au redefinit cinema-ul românesc: Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Apoi, a acceptat să joace în telenovele, într-un moment când elita artistică le privea ca pe o formă de prostituţie. Acum, când toţi marii actori i-au călcat pe urme, Papi a revenit la prima sa iubire: marele ecran.
TABU: Papadopol e nume grecesc. Eşti grec?
PAPI: E un nume foarte uzual în nordul Greciei. Ştiu că am fost în Pelopones acum câţiva ani. Era acolo un domn cârciumar cu care mă împrietenisem. Mergeam destul de des la el la cârciumă; îl chema Kiriakos. Şi el îmi spunea că Papadopol este un nume la fel de frecvent ca şi Kiriakos, dar numai în nordul Greciei, până-n Atena. Îmi spunea că dacă deschizi cartea de telefoane la Papadopol, găseşti zeci de pagini cu numele ăsta. E un fel de Popescu al grecilor.
Haha, nu mi-ai răspuns la întrebare. Eşti grec?
Bunicul meu era grec. A venit de foarte tânăr în România.
Şi s-a stabilit la Râmnicu-Vâlcea, oraşul tău natal?
Nu, nu s-a stabilit la Râmnicu-Vâlcea. S-a stabilit în apropiere de Constanţa. Eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea, pentru că părinţii mei lucrau pe şantierul de lângă acest oraş. Am stat acolo până la cinci ani, apoi am venit la Bucureşti.
Originea asta parţial grecească te-a influenţat într-un fel? Ştii greceşte?
Nici tata nu ştie limba greacă. Eu am încercat să urmez nişte cursuri la Comunitatea Greacă, dar mi-a fost imposibil să învăţ limba, pentru că nu seamănă cu nimic. E, cred, ca şi maghiara. Dacă n-o vorbeşti de mic acasă, nu cred că se mai prinde de tine ceva. Cel mult, dacă o studiezi ca obiect de sine stătător la facultate, aşa cum unii români învaţă chineza. Am cedat după două – trei cursuri. mi se părea o muncă sisifică.
Cât de greu v-a fost să obţineţi buletin de Bucureşti, după Râmnicu-Vâlcea?
Nu ştiu care a fost aranjamentul. Cert e că, înainte de Râmnicu-Vâlcea, tata locuise în Bucureşti. Bunica e bucureşteancă. Deci, n-a fost prea greu. Eram bucureşteni, numai că exista acest punct de lucru în altă parte. Tata a rămas în continuare pe şantier şi venea în weekenduri acasă. A fost toată viaţa şantierist; era pasiunea lui.
„Pasiunea mea, şantierul”, hihi. Sună cam neverosimil. Ce anume e pasionant într-un şantier?
Să ştii că şantierul poate naşte pasiuni de nestins. Mai ales că tata a fost şef de şantier. Or… a fi şef de şantier – manager, ca să folosim termenul actual – e un lucru frumos. Nu e simplu, evident, să coordonezi atâţia oameni. Ştii, când eşti inginer constructor, poţi alege două chestii: ori să fii proiectant, să stai la birou şi să faci proiecte, ceea ce e destul de plictisitor, sau să te duci pe şantier şi să lucrezi efectiv. Ştii, când am ajuns la lecţia cu hidrocentralele din România, la geografie, am descoperit şi câteva pe care le făcuse tata. Când eram mic, ne luase cu el o lună-două, mai ales în vacanţele interminabile de vară. Văzusem chiar stadiul lucrărilor. Ne arătase barajele, lacul de acumulare. Pot să-ţi spun că şantierul e un fel de drog, ca şi teatrul.
Sau ca filmul.
(Continuarea acestui interviu absolut delirant de sexy, în revista Tabu nr. 122, acum la toate punctele de difuzare a presei.)
Foto: Mediapro Pictures, Temple Films.
1 comentariu