Am avut norocul să văd două filme ale lui Abdellatif Kechiche unul după altul – Venus noire şi La vie d’Adele. Deşi primul e un film istoric, complex, despre cazul real al unei negrese folosite pe post de animal dresat în circ, iar celălalt, o intimă şi senzuală poveste de dragoste, cele două filme au ceva în comun: vibrează de senzualitate. Te fac să te mişti vag necontrolat în scaunul de cinema, chiar în momente complet lipsite de acţiune explicită. Practic, nu personajele se seduc şi se pătrund, ci Kechiche, acest nou marchiz de Sade de culoare, vine şi te posedă pe tine, omul din public, cu eroinele lui voluptuoase, gurmande nesăţioase, cu buze groase, pline, care devorează tot ecranul, cu piele fină, pe care cineastul o explorează por cu por, cu gesturi atât de întâmplător-deliberat-excitante.
Deşi Venus noire, această radiografie necruţătoare a degradării şi a umilinţei, echivalentă ca perversiune şi rafinament cu cele mai emblematice romane ale lui de Sade, e mult mai bun, La vie d’Adele e o veritabilă poveste de dragoste imperativă, lacomă, insaţiabilă. (Deşi eu le-aş fi dat Palme d’Or-ul fraţilor Coen!) Autorul marşează pe lungi prim-planuri, iar efectul e covârşitor. Autenticitatea interpretării celor două eroine, Adele Exarchopoulos şi Lea Seydoux, e cea care te ţine lipit de ecran.
Şi câte nu ne spune Kechiche despre pasiune! Micile detalii care generează dorinţă explozivă; dialoguri inocent-provocatoare, prelungite de plăcerea relaxat – jucăuşei Emma de a provoca până la limita disperării; sexul de început, furios, pasional şi cu ţipete extatice care, recunosc, mi-au dat fiori; sexul de mai încolo, intim şi de-la-sine – uimitor e modul în care Seydoux şi Exarchopoulos, complet goale, reuşesc să creeze atât de precis iluzia de cuplu cu oarecare vechime în dragoste, doar prin ceea ce fac; apoi, într-o zi frumoasă, ochii Emmei dau de alt chip angelic şi începe agonia atât de bine cunoscută nouă tuturor, cea a neiubirii. Durerea din privirea lui Exarchopoulos, care încasează o dovadă de dezdrăgostire după alta e cutremurătoare. Modul în care tot ce te atrage la o persoană la început devine prilej de iritare după ce încetezi s-o doreşti e redat de Seydoux sec şi tăios ca lama. Iar scena în care Seydoux profită de infidelitatea partenerei îndelung neglijate, să-şi urle din rărunchi absenţa dragostei şi s-o arunce din casă, respectiv din propria viaţă, e sfâşietoare.
Poate că, niciodată până acum, nu am văzut un film atât de erotic – şi includ aici toată pornografia care mi-a trecut prin faţa ochilor. Şi nu e erotic doar din lungile cadre de intimitate, în care cele două eroine se respiră aproape – ci şi în clipe de relache, mese de familie sau scene în grup. Buzele Adelei, cărnoase şi mereu tensionate, sunt un personaj în sine. Le vedem devorând cantităţi impresionante de mâncare, într-un mod care te face să visezi că eşti o macaroană şi că fata te va lubrifia în nişte sos de roşii şi te va sorbi nesăţios; devorând alte buze, de diverse forme şi facturi; devorând aerul, în timp ce stăpâna lor doarme cu gura deschisă, ca oamenii cu polipi.
Poate că, în final, nici nu contează că e un film cu două femei – deşi nici un bărbat din câţi cunosc nu şi-ar comunica moartea sentimentelor într-un mod atât de brutal şi de tranşant cum o face Emma. Poate că e, pur şi simplu, un film despre oameni care se doresc disperat, de la prima vedere, şi se consumă unul pe celălalt până când unuia nu-i mai rămâne combustibil. Ca-n viaţă.
Dar, insist, aş fi dat Palme d’Or-ul fraţilor Coen.