În ultima vreme, în ţara noastră se scrie prost, se citeşte puţin şi, în consecinţă, se râde retardat. Se râde la glume mediocre, fără umor, la mitocănie şi prostie mascată în umor, la intoleranţă, prejudecăţi şi rea-voinţă mascate în umor, la grosolănie de doi bani care insistă să pozeze în umor.
N-am nici o problemă cu umorul argotic, atâta timp cât e veritabil. Atâta timp cât, fără ca autorul să se forţeze, construcţia de cuvinte (incluzând argoul) te face să erupi într-un hohot spontan de râs. Există maeştri ai stand-up comedy-ului care folosesc câte un “dick” pe post de virgulă, dar nu te saturi să-i asculţi, râzând de parcă ziua de mâine nu ar exista.
Şi există umorul de contrabandă, pe care îl putem numi scurt, “umor de oameni proşti”. Ca orice marfă de contrabandă, umorul de oameni proşti e versiunea grosolană, lipsită de spontaneitate, îndelung căutată, chinuită, falsă, şi te şi lasă, ca orice produs contrafăcut, cu un gust amar.
Dar să dăm nişte exemple concrete.
Ieri, la mine pe Facebook, era concurs de buletine cu nume amuzante. Uite o mostră de umor veritabil.
Umorul se menţine, nu-i aşa, în limitele verosimilului, iar tu râzi de naivitatea şi prostul – gust al unor oameni de bine care-şi numesc copilul Miss-America.
Şi a venit cineva şi mi-a postat, aşteptându-se ca eu să râd, chestia asta.
Nu, nu mă deranjează numele de familie Spermache. Ştirile cu echipa de fotbal Avântul Spermezeu, scrise pe bune, sunt printre preferatele mele, şi chiar visez că vom reveni la perioada de glorie când revistele finanţează reportaje în deplasare, să fac un material despre această echipă de fotbal.
Dar din punct de vedere al umorului, acest exponat este un rateu, o făcătură ordinară, şi iată de ce:
a) nu-ţi dă nici o secundă iluzia realităţii.
Ţi-e clar din prima că e produsul unui ins fără umor, care se chinuia, cu disperarea specifică oamenilor care vor atenţie, să pară comic.
b) înghesuie, într-un mic dreptunghi, cele mai stupide prejudecăţi despre etnia romă.
Umorul de bună calitate, chiar şi cel argotic, se bazează pe subtilitatea observaţiei. Râzi pentru că umoristul pune în cuvinte un aspect de care erai mereu conştient, dar ţi-a fost greu să pui punctul pe i. Umorul făcătură e produsul unui om lipsit de umor, care înlocuieşte observaţia ghiduşă cu mârlănia ofensatoare.
c) râsul generat de acest tip de umor e şi el contrafăcut. când citeşti sau vezi o comedie bună, râsul e neaşteptat, exploziv şi sincer, ca punchline-ul care l-a generat. Aici, râsul e grosolan şi complice în prostie: “ăhăhă, ce jmekeri şi tari suntem noi că facem mişto de ciori şi, prin asta, ne simţim superiori, deşi suntem şomeri inculţi şi cu opt rate la bănci!”
Prieteni, învăţaţi să recunoaşteţi umorul de contrabandă şi să-l evitaţi. Nu e nimic realmente înălţător în a râde de etnia, culoarea sau ochii căprui ai altor oameni, iar superioritatea pe care o resimţim făcând asta e o autoiluzie. Că tot am făcut interviu cu Mikhail Şişkin, scriitorul rus, care se mira că am auzit de Saltikov Scedrin. Hai, toată lumea la biblioteci şi citiţi Saltikov Scedrin! Veţi înţelege, brusc, mult mai multe despre umor decât pot eu să vă explic în o mie de texte şi comentarii pe Facebook.