Există oameni care-s în mod natural extrem de iritanţi. Pe de o parte pentru că nu-i ajută mintea, pe de alta pentru că au o nevoie infantilă să pară mai şmecheri decât interlocutorul fără ca asta să rezulte într-un beneficiu concret (da, la casting de şmecheri, să fii mai şmecher decât ăla de lângă tine poate face o diferenţă de câteva sute de euro. În viaţa reală, să te dai şmecher aşa, în gol, îl face pe interlocutor să te deteste din baierile sufletului şi să te evite de la o poştă.) Unii sunt iritanţi prin insistenţă, alţii prin aroganţa nejustificată şi tonul de sus complet gratuit („OK, de săptămâna asta cer şi bani pe el”), alţii din nevoia de a se da deştepţi emiţând banalităţi pe ton de axiome, alţii, pur şi simplu, pentru că-s foarte proşti şi complet inadecvaţi situaţiei în care iau cuvântul.
Probabil că, o vreme, aceşti oameni se întreabă de ce-i urăşte de moarte toată lumea şi simt că sunt un factor de enervare teribilă, orice ar face. Atunci decid: „OK, dacă tot mă urâţi de moarte, o să fac să pară că e o chestie intenţionată. Că eu, în mod deliberat, mă comport ca un idiot, nu pentru că nu ştiu cum altfel, ci pentru că aşa vreau!” Şi, pentru că era nevoie de o explicaţie, idiotul a găsit una care să închidă aparent gura poporului: „Te enervez ca să te provoc!”
Ăhă. Întrebarea e una singură: să mă provoci să ce? Că e destul de clar cum reacţionează un om provocat. În funcţie de halul de nervi acumulat din interacţiunile cu alţi idioţi la fel de siniştri, te înjură două zile fără să se repete sau te ia la mişto. Sau, dacă a avut parte de mult prea mulţi idioţi, îţi dă foc la bloc. Reacţii destul de previzibile, zic eu. Deci, explicaţia e la fel de calpă şi de găunoasă, ca şi deliberarea provocatorului. Pur şi simplu, omul e un biet prost agasant şi, probabil, e primul care suferă că nu poate lega relaţii relevante cu alţi oameni.
Apoi, urmează categoria a doua, care a înţeles că „a provoca” e ceva foarte vag, şi a venit cu versiunea nouă şi îmbunătăţită a explicaţiei: „te enervez ca să te stimulez”. din nou, să mă stimulezi să ce? să-ţi dau cu un par în cap? „Nu. Tu iei inspiraţie din provocările mele şi de-aia scrii atât de bine”.
Nu ştiu din ce rebut de aluat sunt plămădiţi indivizii ăştia. Adică: să zicem că aş fi Veronica Micle şi ar fi Eminescu mega amorezat de mine. Şi aş şti că toate poemele lui de dragoste sunt transcrieri fidele după partidele noastre amoroase de prin pădure. Aş identifica chiar şi lacul, şi ramura, şi salcâmul, şi plopii fără soţ, şi ce vreţi voi. Mi s-ar părea o acţiune super jenantă şi autodegradantă (în sensul nasol, nu în cel plăcut) să mă bat cu o cărămidă în piept şi să zic în public: „Ştiţi, lume, eu m-am dat în bărci pe lac cu bardul!” Pentru că asta m-ar transforma într-o cerşetoare penală de atenţie publică, lipsită de orice urmă de demnitate şi ar şi strivi corola de minuni a lumii. Ei, bine, cu atât mai jalnic mi se pare să fii un nimeni căruia nu i s-a acordat vreodată vreo fărâmă de atenţie, şi să te baţi cu o cărămidă în piept, să te autodeclari muza mea. Că enervarea indusă de tine m-a făcut pe mine scriitor. Că dacă nu mă enervai tu, eu eram funcţionară la poştă.
Pe când adevărul e că enervarea indusă de tine m-a făcut doar să cochetez cu ideea să mă las naibii de scris. Gata, iritantule. Uite că ţi-am dat şi noua poezioară-pretext de justificat felul tău de a fi – mai alergen decât glutenul şi acarienii la un loc: „De fapt, te enervez ca să te provoc să te laşi de scris”. Eşti acoperit încă două săptămâni în propriii tăi ochi. Şi după aceea?
(Această fotografie cu Jon Bon Jovi la clişeul oamenilor iritanţi e, desigur, pură coincidenţă. 🙂 )
3 comentarii