La sfârșitul lui noiembrie 2008, 23 de activiști ai organizației ecologiste Greenpeace au luat-o încetișor pe dâmburile unei cariere de cărbune din Konin, Polonia, cărând fiecare în spate saci plini cu 30 de kilograme de var. Voiau să scrie „STOP” pe un utilaj imens, dar minerii le-au ieșit înainte și i-au îmbrâncit. (Greenpeace organizase tabăra de la marginea minei pentru a protesta împotriva extinderii acesteia și a consumului excesiv de cărbune din Polonia – mai ales lignit, combustibilul cel mai poluant).
Printre ei era și Andrei Mocanu – un tip atletic de 20 de ani, din București, căruia cunoscuții îi zic Mirel. Se dusese inițial să ajute la organizare, dar i-a plăcut atât de mult încât a cerut voie să rămână până la sfârșit, chiar dacă asta însemna chiul de la facultate. Acum, la mijlocul celor cinci săptămâni în Konin, era prima dată în scurta lui istorie de activist când i se întâmpla să fie trântit la pământ.
Mulți consideră activismul o formă de rebeliune sau vandalism, mergând până la a-l numi eco-terorism. Andrei spune că regulile care îl guvernează sunt prietenoase: activiștii trebuie să medieze, nu să riposteze, să dea explicații, nu pumni. Iar el vrea să fie în prima linie a acestei armate liniștite.
A aflat de Greenpeace de la Ionuț Ruscea, un prieten pe atunci activist, ale cărui povestiri despre proteste îl fascinau. A intrat în organizație nerăbdător să se implice și acomodarea a fost o lecție distractivă de maturizare. Primul boicot, în București, i-a adus și satisfacția unui rezultat – două bănci și-au retras finanțarea pentru centrala nucleară de la Belene, Bulgaria, după ce voluntarii au împărțit fluturași și au dat informații celor care treceau prin fața sucursalelor despre efectul nociv al centralei. La 19 ani a fost arestat pentru prima oară, în Bruxelles, unde 200 de activiști au protestat împotriva pescuitului excesiv din apele europene. Au construit un zid în fața clădirii Consiliului European și au împiedicat accesul, stând la -6 grade până la prânz, când poliția i-a arestat. Au fost ținuți în celule câteva ore – o procedură formală și fără consecințe cu care activiștii sunt obișnuiți. Andrei era încântat de mica aventură. La sfârșit, l-a sunat mama: „Ai ieșit de la bulău?”
Părinții îl înțeleg și s-au conformat regulilor impuse de el în casă. Andrei nu lăsa calculatorul sau televizorul deschise și nu arunca pe jos nici înainte de Greenpeace dar acum, pe lângă becuri ecologice, sacoșe de pânză, reciclare sau economie de apă, încearcă să fie atent și la ce cumpără. Nu folosește nimic din ce e pe lista neagră a organizației. De când a aflat că o companie contribuia la tăierea pădurilor tropicale din Indonezia pentru a obține ulei de palmier, a interzis cumpărarea produselor în casă. Pe sora lui, care are opt ani, o învață ce poate: „Îi spun când văd că lasă luminile aprinse, sau pleacă afară și lasă calculatorul pornit.” E hotărât să-i caute niște tabere bune de voluntariat după ce va mai crește un pic.
Le-a explicat și prietenilor sau colegilor că mediul trebuie protejat și că voluntariatul nu e o joacă. Unii au empatizat, alții l-au luat peste picior: „Tot nu te-ai lăsat, mă, de prostii?”. Andrei ridică ușor din umeri și spune că, după multe încercări, a renunțat și și-a canalizat energia spre altceva. „Mă afectează mai mult că oamenii nu vor, decât că nu știu. Dacă nu știu, OK, îi informezi și după aia le vezi reacția. Dacă nu vor, atunci ai o problemă.” Anul trecut, el și câțiva voluntari au mers în IKEA și au încercat să convingă lumea să cumpere becuri economice în locul celor incandescente. Unii au ascultat, mulți nici n-au vrut să audă. „Eram dezamăgit, dar mă simțeam împlinit că măcar am încercat și nu am fost indiferent.”
Înainte să fie voluntar, spune Ruscea, Andrei era timid – genul de om cu care nu puteai vorbi ca lumea decât după două beri. Acum e complet altul, sociabil și comunicativ. De curând s-a înscris în comunitatea de couchsurfing a organizației din același motiv pentru care pleacă în tabere precum cea din Polonia: comunitatea i se pare „superbă”, iar atmosfera „genială”, pentru că, deși sunt din colțuri diferite ale lumii, toți au același scop – salvarea planetei.
Vrea să facă traininguri de cățărător și de boating și i-ar plăcea la nebunie să fie măcar o dată pe un vas din flota Greenpeace – trei nave care fac expediții și duc, alături de numeroase ambarcațiuni mici, luptele „de apă” ale organizației: „Sunt cazuri când activiștii Greenpeace vin cu bărcuțele și oameni din nave mari încearcă să dea peste ei. Aș merge și până acolo.”
Deși mulți dintre prietenii lui lucrează, Andrei nu are încă job și spune asta oftând ușor și zâmbind ca unei probleme vechi și grele. Deocamdată e student la turism economic. Îi e cam groază de momentul în care va trebui să ia o decizie și e evident că deocamdată nu vede job-ul decât ca ditamai încurcătura care l-ar împiedica să fie liber să-și ia rucsacul în spinare și să plece unde cauzele cer activiști și planeta, ajutor.
Citiți mai multe povești cu oameni care se luptă pentru mediu în Tabu de aprilie, un număr dedicat ecologiei.