Adevărul e că suntem multe în această situaţie. Şi o grămadă de… hai să zicem neînţelegători ne freacă la melodie insistent cu rolul primordial al femeii (?) şi cu caracterul nostru deviant, de parcă toate femeile ar trebui să fie identice. Eu o tai de obicei scurt, cu “frate, ăsta e caracterul meu deviant, altul n-am, stop joc!”, dar e o soluţie personală. Şi, cu toate că detest preluarea de pe Internet, unele lucruri sunt atât de bine scrise încât doreşti să contribui la împrăştierea lor. Textul pe care l-am tradus e preluat de aici.
Dragi femei care nu vă doriţi copii, am un singur lucru să vă spun: Vă mulţumesc.
Probabil că nu auziţi îndeajuns de mult chestia asta. Sau, poate, n-o auziţi niciodată. Ceea ce auziţi e o serie de reacţii care pledează pentru procreere, cum ar fi: “Las’ că te răzgândeşti tu într-o zi” (cu amendament românesc “Şi-o să-ţi pară răăăău când vei arde în iad şi satana o să facă ciulama din oasele tale”, că aşa suntem noi românii, când reproşăm ceva, trebuie să inducem şi o stare nasoală în interlocutor, n. r.) Sau: “Maică-ta nu vrea nepoţi?” Sau: “N-o să-ţi găseşti niciodată un soţ dacă nu vrei deloc copii.”
Gândindu-ne la toate astea, “mulţumesc” e probabil opusul a ceea ce auziţi voi.
Dar, pe bune, mulţumesc. Vă mulţumesc că recunoaşteţi că a face şi creşte copii nu e pentru voi şi că sunteţi fidele faţă de voi însevă. Asta nu înseamnă că urâţi copiii. Înseamnă doar că a creşte unul nu e parte a traseului vostru în viaţă.
Vă mulţumesc că nu cedaţi presiunilor sociale. Am cunoscut prea mulţi părinţi care aveau copii doar pentru că societatea aştepta acest lucru din partea lor. Când lucrezi cu copiii, vezi genul ăsta de om mai frecvent decât ţi-ai dori. Resentimentele sunt aproape palpabile. Ei îşi iubesc copiii – sau, cel puţin, nu au altă opţiune decât să-i iubească – dar fiecare gest al lor pare să urle: “Nu-s făcut pentru chestia asta!” Am cunoscut prea mulţi oameni care au crescut cu minim un părinte care afişa acest resentiment, iar acest resentiment le dicta atitudinea de părinţi. Am văzut influenţa acestui lucru asupra modului în care se poartă aceşti copii acum, la maturitate, sau chiar în calitate de părinţi.
Vă mulţumesc că nu încercaţi să faceţi un compromis legat de ceea ce sunteţi, pentru a ţine un partener în preajmă. Vă mulţumesc că sunteţi cinstite şi deschise, şi pentru că refuzaţi să vă cereţi scuze pentru ceea ce sunteţi. Fiecare om are propriile lui valori şi tânjeşte după lucruri diferite în viaţă. E nevoie de mult curaj şi încredere în tine să spui: “Asta îmi doresc eu. Nu e calea tradiţională, dar e drumul meu!”
Vă mulţumesc pentru că nu încercaţi să blocaţi acel sentiment instinctiv, doar pentru a vă valida în ochii altora. Sunt prea mulţi oameni în lume care nu se pot decide care e drumul lor – sau care s-au împiedicat în timp ce parcurgeau respectivul drum – şi au hotărât că, poate, naşterea unui copil ar putea da un sens şi un conţinut compensator. Voi înţelegeţi că asta poate duce spre o viaţă de ipocrizie şi spre sentimente rănite şi recunoaşteţi că sunt atâtea alte căi pentru a găsi iubire, sens şi bucurie în viaţă.
Să creşti copii e o sarcină dificilă, presantă, frustrantă şi dezamăgitoare. E destul de greu şi pentru aceia care şi-o doresc. Desigur, e o sarcină care poate oferi mari satisfacţii şi multă dragoste, dar nu e un lucru în care să intri concentrându-te doar pe ceea ce vei obţine, pe iubire şi pe acceptarea societăţii. În epoca asta, când aproape fiecare ţară e suprapopulată, nu are sens să presezi fiecare persoană să facă un copil. Dar noi ne cramponăm de tradiţie şi suntem tipicari până-n pânzele albe.
Aşadar, vă mulţumesc. Nu-i uşor să vă respectaţi ferm convingerile. Sincer şi profund: vă mulţumesc!
Foto: candiesfoundation.org
29 comentarii