Când citeşti un titlu ca ăsta, îţi zici: “Frate, există vreo ipostază ridicolă şi degradantă în care să nu-l fi văzut pe Ben Stiller? În fond, dacă Hollywoodul ar fi fost un imens liceu, Stiller ar fi fost puştiul ăla disperat după atenţie şi gata să facă cele mai oripilante tâmpenii din dorinţa de a fi băgat în seamă. Nu s-a sfiit să-şi atârne lichidul seminal de ureche într-o scenă provocatoare pentru stomac din There’s Something About Mary, sau să se rupă în cele mai penibile figuri din univers în Mystery Men. A explorat sistematic şi aplicat umorul de cea mai joasă factură în trilogia clanului Fockers, unde, fidel stilului “disperatul liceului”, şi-a pus un nume cerşetor de atenţie ca Gaylord. N-a existat demers cinematografic care să nu fie subit mânjit cu antiumor de cum îşi băga Ben Stiller fofârlica.
De aceea, m-am dus la The Secret Life of Walter Mitty, film cu şi REGIZAT DE Ben Stiller, cu ghearele ascuţite, pregătită să scriu cel mai acid şi mai răutăcios text din istorie. Unul în care să-l întreb pe Dumnezeu de ce există foamete pe pământ, SIDA şi Ben Stiller. Dar, spre surprinderea mea… The Secret Life of Walter Mitty mi-a plăcut. În pofida zvonurilor că Ben Stiller e un cabotin ordinar şi antiartă, incapabil să transmită măcar un strop de emoţie reală, filmul e neaşteptat de profund, de emoţionant şi pe alocuri subtil, iar Ben Stiller are momente în care aproape că te convinge că e actor.
E povestea unei mari reviste care moare, din lipsă de cumpărători şi reclamă, şi trece pe online. (Pfff, vorbim de funie în casa spânzuratului.) Vine un băieţaş care habar n-are cu ce se mănâncă presa (Adam Scott, colosal) şi începe să-i frece la icre pe angajaţii îngrijoraţi, să-i concedieze iraţional şi să-i asasineze cu aberaţii corporatiste.
Ben Stiller e timidul visător care lucrează în subsol, prelucrând negativele fotografiilor care ilustrează revista. E îndrăgostit fără speranţă de o colegă cu care nu îndrăzneşte să vorbească. Rolul e excelent scris, nu pot decât să-mi imaginez ce ar fi putut face din el cineva care să aibă habar de actorie; dar şi Stiller, mai reţinut în cabotinaj decât oricând, e pe alocuri credibil. Ca dovadă că nu există regizor mai bun decât autocontrolul.
Povestea e tristă, vorbeşte despre şomaj, lipsa perspectivelor şi teama de ziua de mâine, despre barierele pe care fricile le generează în comunicarea dintre oameni, dar o face pe un ton cu totul special, tandru-nostim. Iar marii actori care înnobilează distribuţia, Shirley MacLaine în rolul mamei lui Walter şi Sean Penn în rolul excentricului fotograf Sean O’Connell, contribuie mult la valoarea artistică a întregului. Ambii, în apariţii relativ restrânse, oferă mai multă autenticitate şi mai mult fior decât Stiller-actorul într-o prestaţie de aproape două ore. Dar e meritul lui Stiller-regizorul că i-a valorificat aşa cum a făcut-o.
Una peste alta, nu mi-aş fi imaginat niciodată că Ben Stiller are un creier şi un suflet. A fost o surpriză plăcută să i le descopăr. Iar modul creativ în care a adaptat materialul versiunii anterioare (a existat un film omonim în 1947) la realităţile zilei de azi, atenţia acordată atmosferei şi conturării personajelor fac din Walter Mitty cel mai artistic film care a avut vreodată legătură cu Ben Stiller. Nu m-ar mira ca la bătrâneţe să schimbe complet macazul şi, asemenea marilor curtezane care se călugăreau, să se apuce de regizat filme de artă.