De câteva luni, Teatrul Bulandra a iniţiat în program numit Laboratorul de Noapte care constă, practic, din găzduirea şi promovarea unor proiecte independente, predominant experimentale, cu artişti tineri (sau mai puţin tineri, dacă au idei curajoase de proiecte independente). Pentru asta, a deschis două săli noi, Space Studio, la sediul din Icoanei, şi Laborator, la sediul din Izvor.
Am fost la unul dintre spectacolele rezultate din urma acestei iniţiative demne de laudă: un spectacol bazat pe Pescăruşul lui Anton Pavlovici Cehov. Un spectacol dirijat de actriţa Antoaneta Cojocaru, şi care reunea o parte din elita actorilor tineri şi foarte tineri ai Bucureştiului, nume care, într-un star system corect, ar fi trebuit să umple ziarele până la refuz: Mihaela Teleoacă, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru (Sergiu Nicolaescu ar fi fost invidios 🙂 ), Ştefan Lupu, Richard Bovnoczki, Gabriel Răuţă, Ela Ionescu, Isabela Neamţu, Lari Giorgescu şi Vlad Oancea, cu participarea extraordinară a muzicianului – actor Adrian-George Popescu în rolul “un pescăruş”.
E de menţionat din start că e extrem de riscant să faci experimente pe clasici. Textele lor sunt ca nişte dame bine, care reacţionează neprietenos la tratament superficial sau băşcălios. Am văzut atâtea Cehovuri ratate în cariera mea de spectator, încât îmi place să împart călduros sfatul: “Prieteni, întindeţi-vă cât vă ţine plapuma şi nu săriţi la un text clasic dacă nu aveţi o viziune extrem de bine definită şi articulată. Clasicii sunt cei pe care lumea-i ştie replică de replică, i-a văzut montaţi de Vlad Mugur, Harag Gyorgy şi Andrei Şerban, şi trebuie să ai ceva foarte nou şi foarte strong de arătat omenirii, să nu te faci de râs.”
De aici, meritul prim şi cel mai important al echipei de tineri artişti: o lectură proaspătă, neconvenţională şi valabilă a lui Cehov, care, în gura lor, sună extrem de fresh şi de contemporan. E chiar recomandat pentru cititorii mai tineri, pentru care teatrul înseamnă odioşeniile alea declamate la care-i târau profesorii cu clasa, să vadă un Cehov revizitat cu accent pe naturaleţe şi dinamica vie a situaţiilor.
Premisa de spectacol mi s-a părut foarte ingenioasă – şi, totodată, justificarea artistică perfectă pentru minimalismul mijloacelor, pentru elementele de dans contemporan, physical theatre şi opţiunile muzicale. Pe un teren care sugera ruinele teatrului de vară în care eroul, Treplev, şi-a jucat spectacolul de o seară (sugestivă scenografia lui Mihai Păcurar), fantomele personajelor lui Cehov recreează scene din trecutul lor comun. O idee simplă, dar de efect, din care poţi scoate un spectacol vizual nu prin efecte speciale, ci prin cea mai valoroasă resursă a teatrului: corpul actorului.
“Nu, iubito, nu pari grasă!”
Şi, într-adevăr, spectacolul arată bine, sună bine, se mişcă bine şi oferă câteva performanţe actoriceşti notabile, emoţii autentice şi multe găselniţe creative pe textul atât de lung abuzat şi dezabuzat al Pescăruşului lui Cehov. Mihaela Teleoacă e bestială, amestecând parşivenia odioasă cu o drăgălăşenie calculată, de artista poporului. E una dintre cele mai bune Arkadine pe care le-am văzut. Isabela Neamţu e ca vinul bun – pe măsură ce trec anii peste ea, îi cresc forţa şi expresivitatea. Dintre băieţi, cel mai mult mi-a plăcut Lari Giorgescu, care joacă aşa cum e cel mai greu: foarte expus şi cu maximă vulnerabilitate. Îi iese cel mai diafan şi mai uşor de frânt Medvedenko din câţi am văzut.
Pe partea de minusuri, aş menţiona în primul rând eternul defect al actorilor care se apucă de regie: teama de momente lente. Cea mai mare parte a spectacolului se joacă într-un ritm infernal, cu furii şi ţipete, “să simţi jvâncul.” Da, e ok, simt jvâncul, dar dacă e prea monoton, la un moment dat, obosesc. Frumuseţea vieţii constă în varietatea de ritmuri.
Apoi, cum se întâmplă de multe ori la Sergiu Nicolaescu şi urmaşii săi, regizoarea a investit teribil de mult în compoziţia de imagini, în rolurile tuturor celor din jur, în timp ce nimeni n-a investit nimic în al ei. E păcat. Dacă relaţiile dintre celelalte personaje sunt lucrate cu fineţe, la amănunt, ale ei par strict marcate. Ar fi fost poate mai bine să aleagă o singură ipostază: pe cea de actor sau pe cea de regizor. Sau să se filmeze repetiţie de repetiţie, să se aibă în vedere exact cum îi are în vedere pe ceilalţi.
Şi încă o mică stângăcie de regizor debutant: multe idei incitante, cu potenţial, nu sunt duse la bun sfârşit. De exemplu, în ultimul act, în scenă intră o Arkadina însărcinată. “Exceleeent!”, am zis eu. Iată un element care modifică masiv raportul de forţe din piesă. Dar această informaţie nouă nu e exploatată mai departe nicicum. Dacă bagi un pistol în scenă, ar fi cazul să emită un glonţ sau minim să se scarpine cineva în talpă cu el până-n ultimul act, zicea chiar Cehov.
Dincolo de micile stângăcii inerente oricărui debut într-un domeniu nou, propunerea originală şi foarte creativă pe Cehov e admirabilă, iar modul în care grupul de actori e dirijat dovedeşte cojones regizorale demne de exploatat. Aştept cu interes următoarele spectacole semnate Antoaneta Cojocaru. Dacă poţi să faci bine un Cehov, poţi să faci orice.
1 comentariu