Tokarev nu e un film poliţist obişnuit. E un film poliţist regizat de un mexican dement. Paco Cabezas, autorul său, a mai produs deliruri cinematografice violente, cum ar fi Aparecidos şi Carne de neon.
Acum, Cabezas a dat lovitura cu un blockbuster american, cu Nicholas Cage în rolul principal. Un actor mediocru în mare parte a carierei lui, dar care joacă tot filmul la temperatura pe care i-o dictează regizorul venit dinspre sud. Ceea ce e un sport extrem, vă asigur.
Şi totul e mexican în modul în care se poartă eroii lui Cabezas. Cum se ataşează unii de alţii; cum se protejează, când se iubesc, şi cum se sfâşie, când se urăsc. Cum refuză bani, când e vorba să intre într-o afacere murdară, doar pentru că e vorba de un prieten. Totul e excesiv, tumultuos, de la mişcarea camerei la muzică şi de la jocul actoricesc exacerbat. E un studiu interesant despre cum poşi scoate omul din Mexic, dar nu scoţi Mexicul din om, şi ar da prilejul unei analize mai ample, despre cât are industria americană de film de câştigat prin faptul că, în ultima vreme, primeşte cu braţele deschise cineaşti de toate naţionalităţile.
Filmul e – oarecum previzibil din partea unui mexican – un story cu detectivi şi interlopi. O poveste despre un mafiot (Nicholas Cage) care, după un jaf care-i lasă, pe el şi pe tovarăşii lui de smardoieli, cu o căruţă de bani, decide să folosească într-un scop nobil avutul picat din cer şi să-şi facă o familie şi o firmă de construcţii.
Zis şi făcut. Numai că trecutul nu doarme. Teoretic, există doar trei oameni care ştiu că, în jaful respectiv, l-au asasinat pe fratele şefului Mafiei ruseşti. Un secret întunecat, care poate dezlănţui iadul în orice secundă.
Iar când fiica lui Cage dispare, şi reapare în câteva zile plutind paşnic în râu, împuşcată în cap cu un pistol Tokarev rusesc, totul pare să se lege. Cage şi prietenii săi pornesc într-un măcel glorios de-a lungul şi latul oraşului, încercând să afle cine a avut ideea complet cretină să se răzbune omorând o adolescentă.
Prima senzaţie e de “hai, frate, am văzut asta în minim 5.000 de filme şi 30.000 de seriale TV”. Şi te uiţi cu o plictiseală oarecum anticipatorie şi suverană. Abia după ce lucrurile încep să se lege, te prinzi de umorul absolut savuros al mexicanului şi de modul în care toate exagerările şi patetismele de până atunci erau perfect justificate în cu totul alt registru decât te aşteptai: acela al farsei.
Întorsătura de situaţie finală m-a făcut să râd copios.
Pe scurt, Tokarev nu e un film de Oscar, nu e unul de înaltă ţinută artistică sau de satisfacţii intelectuale rare. În schimb, e unul care-şi bate joc triumfător de suficienţa spectatorului “avizat”. Şi de aceea, l-am adorat.
Menţiune specială: Danny Glover, care joacă rolul bătrânului poliţist de culoare, e bestial. Un amestec de umor, resemnare şi cinism bonom care te fac să-ţi doreşti să stea cât mai mult în cadru.