Ieri, am fost la Auchan, să-mi fac shoppingul. La întoarcere, mi-a venit servit maxi taxi-ul, aşa că am urcat în el. Am lăsat înghesuiţii să se bulucească – n-am înţeles niciodată bătaia aia absolut vulgară de la urcarea în maxi – taxi; nu e ca şi cum ar pleca fără tine – şi, ca ultim combatant, am închis uşa. Şoferul: “Ce zici, drăguţă, ai închis bine uşa?”
Trec peste iritarea adresării de tip “câştigat la belciuge”, redeschid uşa şi o mai închid, trântind cu sete. Dau să o iau spre spate. Ăsta, iar: “Aşa, deci îţi place cum ai închis-o.” Mă întorc, cu un ton care cuprindea grijanii, anafuri şi christoşi mai ceva decât sfânta liturghie: “Care e problema, domnule?” Ăsta, uşor surprins, tace. Mda, par inofensivă şi uşor de miştocărit. “Păi, cum aţi închis-o, că nu e bine!” “Ce nu e bine!?” rag eu. “Ştii tu mai bine. Dacă ţie îţi place cum ai închis-o…”
“LA NEBUNIE. SUNT FANUL PROPRIULUI MEU TALENT DE A ÎNCHIDE UŞI”, zbier eu. “Ce doriţi de fapt, să faceţi schimb de caracterizări de mame cu mine!?”
Era doar un nemernic cu care am interacţionat cinci minute, şi deja fierbeam de nervi. Pentru că nu era un nemernic oarecare. Era tipologia aia odioasă de nemernic trecută în catastiful lui Satana la subtitlul “Las’ că ştii tu.”
Genul ăsta de creaţie extrem de nocivă a diavolului se caracterizează prin nevoia perpetuă de a te face să te simţi vinovat. Dacă într-o zi, nu te simţi vinovat, individul de tip “Las’ că ştii tu” se culcă zbuciumat seara, pentru că simte că a fost o zi irosită. Fără încetare, tu faci ceva greşit, şi, tot fără încetare, e evident că greşeşti pentru că eşti prost, sau rău intenţionat, sau ambele, drept care guilty as charged.
Când “Las’ că ştii tu” are ceva concret să te învinovăţească, zice: “Mi-ai dat foc la valiză cu o brichetă mov!”. Sau “Mi-ai periat castorul cu peria de WC!” Deci, acuze cu subiect şi predicat.
Dar sunt şi zile în care astrele se aliniază ok, şi tu chiar nu zici nimic interpretabil, chiar nu faci nimic nepotrivit şi nevoia ta de armonie pare netulburată. Pentru a te face să te simţi absolut oribil şi în aceste zile, a apărut acuza preventivă.
“Crezi că e bine ce faci?” Tu, deja cu nervii ferfeniţă, înţelegi că nici ziua aia nu va trece fără certuri. “Ce fac?” “Las’ că ştii tu.” “Nu, nu ştiu. Te rog, dezvoltă.” “Păi, ia gândeşte-te. Hai, gândeşte-te bine ce ai făcut.”
Şi turu-turu, bla-bla, constaţi că nemernicul te cicăleşte de jumătate de oră, te tratează ca pe ultima cizmă, şi tu încă n-ai aflat care-i problema.
Cu nenea şoferul, am interacţionat exact cinci minute. Dar m-a îngrozit gândul că poate are nevastă acasă – sigur îl înşeală cu unul care o face să se simtă confortabil şi plănuieşte să-i lase într-o zi pe masă un bilet: “Vasile, divorţez. Las’ că ştii tu de ce! 😈 😈 😈 “. Mai grav e că, dacă are copii, ăştia chiar se vor chinui să-i satisfacă exigenţele, iar “Las’ că ştii tu!” va fi trauma vieţii lor.
1 comentariu