Dallas Buyers Club a fost un produs care s-a născut greu; ca orice film american care nu respecta pattern-urile de Hollywood, a primit 137 de refuzuri de finanţare, până când cineva a decis să investească în el. Un efort lung, obositor, de convingere a idioţilor că au în mână un lucru valoros. O luptă care se reflectă, ironic, în lupta interminabilă a protagonistului cu FDA (Food and Drug Administration), organul care dă verdictul pe alimentele şi medicamentele permise pe teritoriul SUA şi care, mituit de o corporaţie farmaceutică, insistă să trateze SIDA cu AZT, un produs hipertoxic, şi pune sub interdicţie tratamentele alternative, mult mai eficiente, care vin din Mexic.
Pentru că, nu-i aşa, de câte ori încerci să faci ceva nou şi frumos, toţi cretinii din univers vor sări să-ţi bage beţe în roate.
Filmul porneşte de la o poveste reală. În 1985, cercetările pentru tratarea SIDA erau abia pe la început. Era considerată “boala gay”, iar bărbaţii adevăraţi, gemând de surplus de testosteron, ca Ron Woodroof (Matthew McConaughey, imposibil de recunoscut) râd cu superioritate la ideea că un frumuşel de Hollywood, ca Rock Hudson, e de fapt un “fumător de cocoşei” şi că a murit de o boală pe care numai “fetiţele” o pot căpăta.
Evident, superioritatea lui Woodroof este una imaginară. E ceea ce am putea numi un “şmecheraş de periferie”, în versiune texană. Electrician liber-profesionist, parior şarlatan pe la jocurile de rodeo, bătăuş cu gura mare, mare amator de cocaină şi sex. Aparent, un om care face umbră pământului degeaba. Şi, desigur, un înverşunat homofob, care aproape că-l bate pe medicul care-i spune că e seropozitiv. Dintr-un punct mai amplu de vedere, cel mai bun lucru, atât pentru Woodroof, cât şi pentru omenire, se întâmplă atunci când acesta se îmbolnăveşte de SIDA.
Evident că scenariul se foloseşte de incursiunile în lumea spitalului să ne arate cum realitatea dură a muribunzilor e contrapunctată de jocurile cinice de interese ale companiei farmaceutice. Evident că, de multe ori, tu, spectator, urmăreşti imaginea amplă şi sari în sus de indignare înjurând sistemul şi modul în care toţi ticăloşii cu bani cumpără legi care să le protejeze interesele, în dauna cetăţeanului. Din punctul acesta de vedere, Dallas Buyers Club e o Moarte a domnului Lăzărescu, dar una mult mai nuanţată din punct de vedere vizual şi mai complexă din punct de vedere scenaristic.
În ceea ce-l priveşte pe Matthew McConaughey, acesta şi-a meritat Oscarul până la ultima foiţă de aur. Dacă aş fi profesor de actorie, aş face o programă cu filme obligatorii pentru un actor, iar două dintre ele ar fi Monster cu Charlize Theron, respectiv Dallas Buyers Club. Felul în care s-a modificat fizic pentru a intra în rol: a slăbit vreo douăzeci de kilograme, şi-a lăsat mustaţa aia caricaturală, de Eugene Hutz, şi a studiat accentul texan până şi l-a însuşit perfect, vorbeşte elocvent despre renunţarea la sine şi dăruirea necesare implicării într-un rol. Apoi, asumarea intensă, profundă, a complexei game de emoţii de la negarea sarcastică şi până la groaza nedisimulată, cutremurătoare, de moarte, sunt vizibile în fiecare gest şi în fiecare tăcere. Dacă ar exista un Oscar al deceniului, probabil că McConaughey l-ar merita şi pe acela.
Iar contrastul cu graţia suavă, feminină, a colegului de spital şi ulterior prieten, transexualul Rayon (Jared Leto) dă un plus de emoţie şi de tensiune filmului. Apropo de Leto: e o singură scenă în care acesta poartă haine masculine. Scena în care se duce la taică-su să-i ceară bani. Ezitarea, stângăcia cu care poartă costumul, inadecvarea care ţipă din toţi porii, sunt o dovadă a aptitudinii unui actor de a completa o scenă cu infinit mai multă informaţie decât aceea dată de scenariu şi regie. Pentru că, realmente, nu există roluri mici, ci doar actori limitaţi.
Foto: Roimage.
2 comentarii